SERIALUL I: Jurământul din cămăruța arestului – nașterea unei caracatițe
De la încătușare la încătușarea instituțiilor: strategia de răzbunare a mafiei din Bănie
Am tot stat pe gânduri dacă să mă apuc să scriu această postare… Sincer?! Îmi tremura mâna… Dar nu de frică, prieteni, nici din alte motive pe care, întemeiat sau nu, le au craiovenii obișnuiți – chiar și așa-zișii „oponenți” politici. Ci de emoție… O emoție amestecată cu o indignare profundă și, trebuie să recunosc, cu o invidie amară! Invidie pentru perfecțiunea, pentru diabolica ingeniozitate, la care a ajuns această MAFIE la Craiova, pentru acribia cu care un întreg sistem de putere a fost pervertit și transformat într-o feudo personală, o proprietate privată a câtorva. Sunt atâtea de spus, prieteni, atâtea de demascat din acest labirint al putrefacției statale, unde „magia personală” a primăriței Lia Olguța Vasilescu nu este altceva decât arhitectura minuțioasă a unui asalt asupra instituțiilor fundamentale ale democrației, un asalt ce transformă ordinea publică în haos controlat.
Ceea ce se întâmplă în Craiova, sub ochii noștri și sub privirile resemnate ale unei întregi comunități, nu este doar un caz de corupție locală, oricât de tentaculară ar fi ea. Este o radiografie brutal de onestă a modului în care statul român – conceptul abstract de stat – poate fi capturat, secționat și instrumentalizat în scopuri pur personale, reducând funcția publică la o simplă afacere. Este o lecție, dureroasă și de neuitat, despre declinul etic și despre triumful cinismului, unde ”interesul public” devine o formulă goală, o recuzită pe scena unei piese de teatru, iar „serviciul public” este înlocuit de „serviciul personal”, prestat cu loialitate față de un clan, nu față de cetățeni.
Această anchetă incisivă nu-și propune să „demonstreze” nimic în sensul juridic al termenului – asta este treaba instituțiilor statului, care, culmea ironiei, par paralizate, anesteziate în fața forței și influenței acestor șmenari ai banului public. Dar își propune să arate, cu o claritate tăioasă, CĂ SE ȘTIE CE FAC, CĂ NU SUNTEM IDIOȚI ȘI NICI NU NE E FRICĂ DE EI, TUTUROR! Este o datorie civică, o respirație a adevărului într-un aer viciat, un strigăt de revoltă împotriva resemnării.
Momentul de cotitură, ”Big Bang-ul” acestei operațiuni de capturare a statului, nu a fost un triumf, ci o profundă umilință publică. Pe 30 martie 2016, Lia Olguța Vasilescu (LOV) a fost reținută de DNA sub acuzații de luare de mită și spălare de bani în dosarul ”Fațada” – un caz emblematic al corupției în urbanism și în campanii electorale. A urmat o perioadă de 30 de zile de arest la domiciliu, o experiență care pentru mulți ar fi însemnat sfârșitul unei cariere politice, un moment de retragere strategică. Dar pentru LOV, această confruntare brutală cu justiția nu a fost o înfrângere, ci un catalizator, o iluminare întunecată, o lecție învățată cu amărăciune și un jurământ rostit ”în barbă”: CĂ NU I SE VA MAI ÎNTÂMPLA NICIODATĂ AȘA CEVA!
Acest jurământ nu a fost o simplă promisiune de prudență sau o declarație de nevinovăție. A fost o declarație de război la adresa sistemului care a îndrăznit să o atingă, o promisiune de a reconfigura regulile jocului. Și, pentru că informațiile din dosarul „Fațada” sugerau că ea dădea vina pe SRI pentru problemele sale – perceput ca fiind o sursă a dosarului penal, o ”sabie” atârnată deasupra capului său – a ajuns la o concluzie diabolic de metodică și de o claritate rece: pentru a fi în siguranță, trebuia să controleze nu doar „Verticala” (adică Justiția, care o reținuse), dar și ”Orizontala” (adică Serviciile Secrete, în speță SRI, care o ”denunțaseră”). O viziune totalitară, demnă de un scenariu de film precum ”Zona crepusculară”, unde granițele dintre realitate și manipularea puterii se estompează complet.
Dar această reacție la vulnerabilitatea personală, la o amenințare percepută la libertate, transformă frica într-un plan de subjugare. Nu este o căutare a dreptății, ci a impunității, o promisiune că statul va fi neutralizat ca amenințare personală. Arestul DNA, departe de a fi un avertisment, a devenit, în acest context, momentul genezei unei strategii de capturare a statului, un plan conceput cu o precizie rece, în care instituțiile democratice sunt văzute nu ca garant al libertății, ci ca obstacole ce trebuie eliminate sau subordonate. Este actul fondator al unei caracatițe.
Pentru a reuși în acest demers ambițios și de o anvergură națională, Lia Olguța Vasilescu a înțeles că nu putea acționa singură. Avea nevoie de un partener strategic, un ”locotenent” de încredere, capabil să execute ordinele cu precizie și să navigheze labirinturile puterii. Și l-a asociat la butonieră, într-un act nu doar personal, ci și simbolic al puterii conjugate, ca soț, pe Claudiu Manda, cu care s-a căsătorit în 24 februarie 2019. Această uniune nu a fost doar una personală, cimentând un parteneriat de viață; a fost și una strategică, un pact tacit de putere, sigilat de un interes comun în eliminarea oricăror amenințări la adresa impunității.
”Claunelul”, poreclit și ”Doi și Zece” – o aluzie la postura sa specifică, cu umerii ridicați și capul ușor înclinat, ce amintește de poziția acelor unui ceas la ora 14:10 – nu a fost niciodată vreo lumină intelectuală în sensul clasic, o voce a elocvenței sau a erudiției. Însă, așa cum descrie sursa, era un băiat ”brunețel”, înfipt, chiar tupeist, dar extrem de metodic și organizat. O minte rece, pragmatică, un executant perfect pentru un plan de o asemenea anvergură, o unealtă ideală pentru a naviga labirinturile puterii și a securiza pozițiile cheie ale statului. Disciplina, rigoarea și lipsa de scrupule morale, calități adesea subestimate în politică, au devenit atuuri esențiale în serviciul clanului.
Rolul lui Manda nu a fost unul pasiv. El, prin poziția sa în Parlament, a preluat șefia Comisiei comune permanente pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității SRI în perioada septembrie 2017 – martie 2019. Această poziție strategică, de o importanță crucială pentru a ”securiza Orizontala”, a fost un pas esențial în implementarea planului de răzbunare și control total. Nu este o simplă coincidență, ci o coregrafie minuțios planificată, unde interesele personale se împletesc cu pârghiile puterii statale.
Această alianță demonstrează o perversiune a conceptului de leadership. Manda, cu abilitățile sale de organizare și tupeu, a fost instrumentul prin care o agendă personală de impunitate a fost proiectată asupra instituțiilor statului. Este un exemplu de ”căsătorie de conveniență” politică, unde nu iubirea sau valorile comune dictează alianța, ci interesul brut, controlul puterii și promisiunea impunității. Această simbioză, între carisma populistă a Lia Olguța Vasilescu și pragmatismul rece al lui Manda, a creat un ”cuplu-forță” capabil să penetreze și să subjughe structurile fundamentale ale democrației.
Va urma!
