În timp ce un lider precum Ilie Bolojan, invocând lipsa de viziune sau, mai dramatic, golirea cronică a visteriei publice, este nevoit să strângă cureaua cetățenilor, mărind impozite și taxe până la limite insuportabile, o realitate insuportabilă se desfășoară sub ochii noștri: instituțiile statului, acele temple ale demnității publice și ale serviciului civic, au devenit scena unui jaf național, perpetuu și insidios, o rană deschisă care sângerează sub ochiul unei indiferențe complice, transformând idealuri nobile în simple pretexte pentru hoție și incompetență. Un exemplu flagrant și dureros al acestei corupții endemice, al acestei trădări de țară, îl reprezintă cazul Coresi – un nume care ar trebui să evoce cultură, valoare și continuitate, dar care a devenit, paradoxal, un sinonim al jafului sistematic și al unei insolvențe eterne.
Este o poveste despre cum un patrimoniu public, o sursă de identitate și mândrie, este drenat sistematic, nu de datorii reale, ci de interese oculte, de onorarii ilegale și de o tăcere asurzitoare care trădează complicitatea. Când o instituție culturală este ținută artificial în comă economică, ce spune asta despre sănătatea morală a unei națiuni? Când chiar și ochiul legii, prin corpul de control al Ministerului Culturii, refuză să vadă evidența, nu ne întrebăm dacă nu cumva însăși justiția a devenit o farsă tragică? De la președintele Nicușor Dan, până la premierul Ilie Bolojan, chemarea este urgentă: opriți jaful de la Coresi!
Această dramă nu este una nouă, dar atinge astăzi cote insuportabile, căci nu mai vorbim de o criză pasageră, ci de o stare de fapt instalată, de o normalitate a absurdului. Coresi, de ani de zile fără datorii reale, zace într-un purgatoriu al insolvenței, un mecanism complex prin care resurse publice sunt transferate în buzunare private, sub masca unor proceduri legale. Este o paradigmă a corupției sistemice, a acelei forme de subminare a statului de drept nu prin încălcarea flagrantă a legii, ci prin pervertirea și exploatarea lacunelor ei. Ce rol joacă în această piesă de teatru a degradării Ministerul Culturii, și mai ales actualul său titular, Andras Demeter? Indiferența sau complicitatea unui ministru față de jaful ce se petrece sub nasul său nu este doar o eroare administrativă, ci o trădare a mandatului și a valorilor fundamentale pe care ar trebui să le reprezinte cultura. Este un semnal că ceva putred erodează fibra morală a statului, și că resetarea nu este doar o opțiune, ci o necesitate vitală.
Conceptul de insolvență este, în esența sa, un instrument de protecție. O procedură legală menită să restructureze datoriile unei entități aflate în dificultate financiară, oferindu-i o șansă de redresare sau, în ultimă instanță, de lichidare ordonată. Dar ce se întâmplă când o instituție este ținută artificial în insolvență, nu pentru a-și plăti datoriile, ci pentru a facilita un jaf continuu? Aceasta este tragedia, și deopotrivă farsa, de la Coresi. De ani de zile, această instituție culturală nu mai are datorii semnificative, iar dacă ar fi fost un actor privat, ar fi ieșit demult din procesul de insolvență. Însă, pentru Coresi, acest statut a devenit o formă de existență perpetuă, o mașinărie bine unsă de drenare a fondurilor publice sub pretextul unor „onorarii” și „cheltuieli de administrare”.
Insolvența prelungită, în absența datoriilor reale, nu este o întâmplare, ci o strategie. Este un sistem inteligent conceput pentru a menține un flux constant de bani către un cerc restrâns de ”părți interesate”: casa de insolvență, desigur, dar și anumiți administratori speciali și, implicit, cei care, prin poziția lor, tolerează sau chiar facilitează această situație. Fără o datorie care să justifice procedura, fiecare zi petrecută în insolvență devine o zi de jaf instituționalizat. Onorariile, de altfel legale în contextul unei insolvențe justificate, se transformă în taxe ilegale pe existență, devorând resurse care ar trebui să meargă către actul cultural, către patrimoniu, către artiști sau către modernizarea infrastructurii. Această perversiune a legii transformă un mecanism menit să salveze în unul menit să devoreze, subminând nu doar stabilitatea financiară a instituției, ci și încrederea publicului în sistemul de justiție și în cel administrativ.
Pentru a ieși din insolvență, este nevoie de o decizie, de o solicitare formală. Dar cine ar avea interesul să o facă, atâta timp cât mecanismul actual servește interesele celor implicați? Coresi, Ministerul Culturii și casa de insolvență par să fie prinse într-o dans macabru, o tăcere reciprocă prin care fiecare parte beneficiază de pe urma acestei situații absurde. Fiecare lună, fiecare an petrecut înseamnă onorarii încasate, sinecuri perpetuate și un control opac asupra unor bugete substanțiale. Publicul, contribuabilul, este singurul perdant, asistând neputincios la devalizarea unei instituții care ar trebui să fie un far cultural. Este o ilustrare cinică a modului în care legislația, deși bine intenționată la origine, poate fi transformată într-un instrument de corupție, dacă lipsește integritatea celor ce o aplică sau o supraveghează.
”Jaful de la Coresi” nu este un fenomen recent, apărut peste noapte. Este o patologie veche, care a metastazat de-a lungul anilor, traversând diverse administrații și diverse guverne. Se vorbește deschis că încă de pe vremea ”lui Firică” – o referință ce evocă o anumită perioadă și stil de management – ”jaful” era în floare, instituția fiind sistematic slăbită, iar resursele sale deturnate sau irosite. Acea perioadă a pus bazele actualei stări de lucruri, creând precedente și mecanisme care, odată instalate, sunt extrem de dificil de demontat, mai ales când beneficiarii sunt bine ancorați în sistem. Este o lecție dură despre cum lipsa de responsabilitate și impunitatea într-o anumită epocă pot genera consecințe devastatoare pe termen lung, transformând o instituție publică într-un vehicul pentru interese private.
Paradoxal, sau poate tocmai deloc paradoxal, situația pare să continue și sub actualul administrator special. Fără a face o acuzație directă de complicitate activă, persistența jafului și a situației de insolvență artificială sub o nouă conducere indică fie o incompetență crasă, fie o perpetuare a acelorași interese. Un administrator special are tocmai rolul de a redresa, de a eficientiza și de a scoate entitatea din criză. Atunci când criza se prelungește la infinit, iar datoriile dispar, dar onorariile continuă să curgă, este legitim să ne întrebăm dacă mandatul este îndeplinit conform spiritului legii sau conform unor agende ascunse. Continuitatea practicilor dubioase, indiferent de schimbările de personal la vârf, sugerează o problemă sistemică, o rețea de interese atât de bine închegată încât transcende schimbările nominale de conducere.
Mai mult, această perpetuare a jafului sub diferite administrații erodează grav orice speranță de reformă. Cetățenii se obișnuiesc cu ideea că instituțiile culturale sunt condamnate la ineficiență și corupție, iar cei onești, puțini, poate, sunt descurajați. Este un cerc vicios în care impunitatea trecutului alimentează cinismul prezentului și blochează orice efort autentic de asanare. Coresi devine, astfel, un simptom al unei boli mai largi, o dovadă că, în lipsa unei voințe politice ferme și a unei etici solide, mecanismele de control și de redresare pot fi deturnate și transformate în instrumente de perpetuare a abuzului. Aceasta nu este doar o problemă economică, ci una profund morală, care afectează fundamentul încrederii publice.
Piesa de teatru a degradării de la Coresi nu ar fi completă fără rolul, sau mai degrabă non-rolul, Ministrului Culturii. Andras Demeter, în calitate de responsabil suprem pentru patrimoniul și instituțiile culturale ale României, ar trebui să fie primul care să intervină, să investigheze și să sancționeze abuzurile. Cu toate acestea, atitudinea sa față de situația de la Coresi este, în cel mai bun caz, una de indiferență șocantă, iar în cel mai rău caz, de complicitate suspectă. Zvonurile persistente că ministrul ”a gustat din fructul interzis” nu sunt doar simple bârfe, ci reflectă o percepție publică a unui posibil aranjament, a unei tăceri cumpărate sau a unei slăbiciuni morale care îl împiedică să acționeze. O asemenea pasivitate, în fața unor acuzații atât de grave, este impardonabilă și aruncă o umbră lungă asupra întregului mandat.
Momentul culminant al acestei farse este intervenția (sau mai degrabă non-intervenția) Corpului de Control al Ministerului Culturii. Se presupune că acest organism ar trebui să fie gardianul integrității, ochiul vigilent al ministrului. Însă, odată deplasat la fața locului, corpul de control nu ar fi găsit ”nimic” în neregulă. ”Nimic”, în ciuda anilor de insolvență prelungită fără datorii, în ciuda onorariilor care continuă să curgă, în ciuda percepției publice a unui jaf constant. O asemenea constatare nu este doar un eșec al controlului, ci o batjocură la adresa inteligenței publice și o dovadă că mecanismele de verificare sunt, la rândul lor, corupte sau controlate. Este o ipocrizie flagrantă, care transformă instituțiile de control în simple anexe ale sistemului corupt, menite să albească ilegalitățile, nu să le combată.
Tăcerea ministrului și orbirea corpului de control nu sunt doar acte administrative, ci o erodare a fundamentelor încrederii în stat. Ele semnalează o descompunere morală la vârful ierarhiei, o acceptare tacitului faptului că cultura poate fi un teren fertil pentru îmbogățirea ilicită. Când chiar Ministerul Culturii tolerează jaful într-o instituție emblematică, mesajul transmis este devastator: integritatea nu contează, responsabilitatea este o iluzie, iar cetățenii sunt lipsiți de apărare în fața abuzurilor puterii. Aceast ”chin” la Coresi nu este doar un caz izolat, ci un simptom al unei boli sistemice, o dovadă că ”fructul interzis” poate altera nu doar indivizi, ci și întregi structuri de stat, transformându-le în instrumente ale propriului lor declin.
În fața acestei degradări scandaloase, a unei insolvențe eterne fără datorii și a unei tăceri ministeriale care strigă complicitate, este momentul unei resetări profunde. Nu mai este suficient să vorbim despre ajustări sau reforme cosmetice. Este nevoie de o schimbare radicală de mentalitate și de personal la conducerea instituțiilor culturale și la nivelul ministerului. Această resetare implică nu doar o curățenie de personal, ci și o redefinire a valorilor și a eticii care ar trebui să guverneze sectorul cultural. Cultura nu este un domeniu de ”spulberat” resurse sau de perpetuat sinecuri; ea este inima unei națiuni, oglinda valorilor sale, și, ca atare, merită cea mai înaltă formă de integritate și profesionalism.
Este esențială prezența unor ”oameni de stat” la conducerea acestor instituții, nu ”fetițe” ușor de manipulat sau lipsite de viziune și caracter. Prin ”oameni de stat” înțelegem indivizi cu o integritate morală de nezdruncinat, cu o viziune strategică pe termen lung pentru cultură, cu o experiență managerială solidă și, cel mai important, cu o voință fermă de a combate corupția și de a apăra interesul public. Ei sunt cei care, prin acțiunile lor, pot inspira încredere, pot restabili legalitatea și pot transforma instituțiile din instrumente de jaf în adevărate centre de excelență culturală. ”Fetițe” – un termen dur, poate, dar care reflectă exasperarea – este o metaforă pentru acele personaje lipsite de anvergură morală și profesională, care ajung în funcții cheie nu pe merit, ci pe bază de relații sau de obediență, devenind astfel pioni ușor de manevrat în jocurile de interese.
Societatea românească are nevoie, mai mult ca oricând, de lideri care să fie modele de probitate și de eficiență, capabili să inspire și să aducă schimbarea reală. Este timpul ca tăcerea să fie spartă, ca responsabilii să fie trași la răspundere și ca mecanismele legale să fie folosite nu pentru a perpetua jaful, ci pentru a face dreptate. Altfel, cultura română va continua să sângereze, iar Coresi va rămâne un monument al impunității, un simbol al unui stat care își devorează propriile valori.
Cazul ”Coresi” nu este o simplă problemă administrativă sau financiară. Este o tragedie a spiritului, o mărturie a modului în care indolența, incompetența și corupția pot perverti și devora o instituție menită să servească publicul și să susțină valorile culturale. O insolvență prelungită fără datorii, tăcerea complice a Ministerului Culturii și orbirea inexplicabilă a corpului său de control, alături de perpetuarea unor practici dubioase, constituie un rechizitoriu zdrobitor la adresa celor care ar trebui să protejeze și să dezvolte patrimoniul cultural. Nu este doar o problemă de legalitate, ci una de moralitate, de etică publică și de responsabilitate față de generațiile prezente și viitoare.
Această situație necesită o intervenție fermă și imediată. Este un apel la conștiința publică și la acțiunea fermă a celor puțini care încă mai cred în integritatea statului.
Nu mai este timp pentru tăcere, pentru tergiversări sau pentru ochi închiși. ”Jaful de la Coresi” trebuie oprit. Instituția trebuie scoasă din insolvența artificială, responsabilii trebuie trași la răspundere, iar fondurile publice trebuie redirecționate către actul cultural, nu către onorarii nemeritate. Doar prin acțiuni concrete, transparente și de o integritate absolută, putem spera să readucem lumina la Coresi și să redăm culturii române demnitatea și rolul esențial pe care le merită în societate.
