România se confruntă cu o realitate cruntă, ascunsă sub un furnir tot mai subțire de legalitate: justiția nu mai servește cetățeanul, ci interesele unor grupuri de putere. Dincolo de discursurile oficiale sforăitoare și de rapoartele cosmetizate trimise la Bruxelles, statul român pare să fi capitulat definitiv în fața unui sistem pe care societatea civilă nu se mai ferește să-l numească „mafiot”.
Instituțiile fundamentale care ar trebui să fie garanții statului de drept au fost deturnate. Curtea de Apel București (CAB), Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), ÎCCJ și marile parchete sunt acuzate tot mai des că au ajuns să fie capturate de personaje dubioase și extrem de corupte. În loc să fie temple ale dreptății și ale integrității, aceste structuri par să fi împrumutat din modus operandi al clanurilor de crimă organizată.
O rețea a tăcerii și a complicității
Numirile controversate în funcții cheie, deciziile halucinante în dosare de mare corupție și mușamalizările evidente conturează imaginea unui cartel intangibil. Acești actori care controlează pârghiile justiției nu mai răspund în fața legii, ci o rescriu sau o interpretează după propriile interese.
Dosarele grele ale „băieților deștepți” se prescriu cu o viteză amețitoare, infractorii cu gulere albe sunt spălați de păcate prin decizii de o legalitate îndoielnică, în timp ce magistrații independenți și incomozi sunt marginalizați, hărțuiți disciplinar de Inspecția Judiciară sau eliminați din sistem. Este o rețea în care loialitatea față de „clan” și față de protectorii politici primează în fața jurământului depus la învestire. Parchetele, odată vârf de lance în lupta anticorupție, par acum paralizate de o letargie suspectă atunci când vine vorba de investigarea elitelor conectate la acest sistem.
Românul de rând, abandonat și pus pe ultimul loc
În tot acest peisaj dezolant, unde se află cetățeanul obișnuit? Răspunsul este revoltător: pe ultimul loc. Românul de rând, plătitor de taxe, care ajunge în fața instanței pentru a-și căuta un drept legitim, este strivit de un aparat birocratic rece, ineficient și coruptibil.
Pentru omul simplu, justiția este un coșmar: termenele durează ani de zile, taxele de timbru sunt împovărătoare, iar șansa la un proces echitabil devine o loterie frustrantă. Justiția românească a ajuns să funcționeze cu două viteze: una indulgentă, protectoare și rapidă pentru elitele și „clanurile” conectate, și una oarbă, punitivă și exasperant de lentă pentru cetățeanul fără pile și fără conturi grase.
Cât timp Curtea de Apel București, CSM, ÎCCJ și Parchetele vor fi percepute ca feude personale ale unor grupuri de interese, sintagma „stat de drept” rămâne o simplă iluzie. Recuperarea justiției din mâinile acestor rețele trebuie să devină prioritatea zero a societății. Până atunci, dincolo de aparențe, România rămâne un stat capturat, în care dreptatea se împarte la masa tăcerii, iar cetățeanul este doar o victimă colaterală a unui sistem mafiot.
