Înainte de 1989, pe cele 100.000 de hectare cât însumau amenajările piscicole din România, se produceau anual aproximativ 80.000 de tone de peşte, iar România ocupa locul I în Europa, la mare distanţă față de alte țări de pe continent. Astăzi, piaţa românească, din cauza Administrației Naționale Apele Române, care în abuz a refuzat să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, dintr-un total de 80.000 de tone de peşte pe an, cu mare efort mai produce 10.000 de tone de pește pe an. Diferența de aproape 70.000 de tone de pește vine din import.
În ultima vreme, numeroase reportaje au fost realizate pe tema dezastrului din piscicultura românească. România, o țară cu ieșire la mare, care are cea mai bogată rețea de ape curgătoare din Europa, cu Delta Dunării, dar și cu lacuri, din cauză că Administrația Națională Apele Române nu a dorit să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, necesare prin lege pentru eliberarea licențelor de acvacultură, a distrus o industrie prosperă din domeniul agricol.
Administrația Națională Apele Române, prin faptul că nu a eliberat aceste autorizații, a reușit să distrugă marea majoritate a fermelor piscicole din România, acestea nemaiavând posibilitatea să poată activa în domeniul piscicol, fiind și îngrădite de la oportunitatea de a accesa fondurile europene destinate pisciculturii, o ramură importantă a agriculturii. România a ajuns din cauza acestei instituții, Administrația Națională Apele Române, doar un importator de pește, inclusiv de pește de apă dulce, atât din Ungaria, Grecia, Bulgaria, cât și din multe alte țări, cu care natura nu a fost atât de generoasă.
Trebuie să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu fermele piscicole din fostele întreprinderi de stat. Demn de menționat este faptul că investitorii care au concesionat bălți sau care au cumpărat în momentul privatizării activele fermelor piscicole au fost ulterior deposedați de bunurile dobândite și, astfel, au pierdut milioane de lei investiți, pentru că Statul român a trecut bălțile respective în inventarul bunurilor din domeniul public, chiar dacă, potrivit legii, acele bunuri nu aparțineau domeniului public al Statului.
În consecință, multe dintre aceste investiții în piscicultură au fost închise, iar investitorii au fost ruinați din cauză că, după realizarea investițiilor, așa-zisa Administrație Națională Apele Române, a pornit acțiuni de anulare a actelor de concesiune sau de vânzare–cumpărare, motivând că bălțile respective nu aparțineau, de fapt, Agenției Naționale de Pescuit și Acvacultură, ci Statului român, pentru că Statul le-a înscris în inventarul său, de parcă Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură nu ar fi o instituție a Statului român. Totul este un fals grosolan și îl vom devoala în următoarele numere din această amplă anchetă, în care nu vom prezenta doar problema pisciculturii, ci și sifonarea banilor publici prin așa-zisele investiții în decolmatarea unor albii de râuri, balastiere care funcționează ilegal cu concursul celor de la Administrația Națională Apele Române și autorizații eliberate pentru construcția unor așa-zise iazuri piscicole, cazuri în care, în realitate, s-a dorit doar exploatarea agregatelor minerale, în urma lor rămânând doar niște gropi care pun în pericol siguranța publică, etc.
Practica de a trece toate bălțile cu potențial piscicol în administrarea Apelor Române, în abuz, printr-o suită de ordonanțe de urgență, a dus la performanța de a dubla reglementarea dreptului de administrare asupra patrimoniul Statului român și astfel, practicarea pisciculturii în România a devenit imposibilă.
Cu privire la fermele piscicole care dețin în patrimoniu activul, ”lacurile/bălțile pot face obiectul închirierii, concesionării sau vânzării, putând face și obiectul proprietății private, așa cum rezultă din Legea 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului, cu destinație agricolă art. 2 alin. (2), din Legea 215/2001, din OUG 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, modificată prin Legea 317/2009; din OUG 54/2006 și din Noul cod administrativ”, acesteaau dreptul de preempțiune asupra terenurilor aferente.
Trebuie menționat faptul că distincția între domeniul public al statului, al județului, al UAT, ANPA, se face în funcție de criterii obiective, intrinseci, modul de formare, aria lacurilor, destinația, prevăzute în Legea apelor Nr. 107/1996 și în Legea 213/1998 și de criterii extrinseci, cum ar fi apartenența la domeniul statului prevăzută în lege, înscrierea într-un inventar sau altul neavând caracter constitutiv de drepturi și neavând altă valoare decât cea conferită de orice act administrativ cu caracter individual, care se bucură de prezumția relativă de legalitate, până la proba contrară.
Încălcând Legea apelor nr. 107/1996, legea de funcționare a Administrației Naționale Apele Române, la art. 3, se constată că anumiți funcționari din instituție, în abuz, sub aparența legalității, au intabulat fără drept suprafețele care nu fac obiectul legii, reușind să dubleze inventarul statului român, deoarece acestea erau în administarea ADS (Agenția Domeniile Statului), ulterior fiind transferate la Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură.
Art 3. (1) Aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.
(2) Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
(3) Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei.
(4) Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, numai în măsura în care este utilizată conform art. 9 alin. (2).
(5) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) pepinierele și crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă.
Trebuie menționat faptul că ”lacurile din domeniul public sau privat al statului, destinate acvaculturii și pisciculturii, sunt în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură (ANPA), potrivit OUG 23/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea 317/2009 și prin actele ulterioare. În privința acestor lacuri, numai ANPA are drept de administrare, de exploatare, de concesionare și de înstrăinare, dacă este cazul.”
Administrația Națională Apele Române, prin anexa la HG 1705/2006 privind inventarul domeniului public al Statului, a reușit în abuz să înscrie lacuri sau bălți cu destinație piscicolă, cu toate că această instituție nu are dreptul de a închiria lacurile și bălțile pentru practicarea pisciculturii.
În concluzie, observăm că potrivit zicalei „nu ne vindem țara, dar o distrugem singuri”, Administrația Națională Apele Române, sub aparența legalității, având și concursul unor directori care nu urmăresc decât propria îmbogățire, a reușit să distrugă un sector important al economiei românești, cel al pisciculturii!
Toți cei care au probleme cu Apele Române și Agenția Națională de Pescuit și Acvacultură vă rugăm să ne conectați la adresa de email redacț[email protected].
Va urma!
