„Dați-ne autonomie, dați-ne bani, dar nu ne evaluați performanțele”, cam aceasta este deviza universităților.
Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați a intrat în febra alegerilor. Prin universitate se promit funcții contra voturi, se fac și se desfac alianțe, dar se calculează și șansele de reușită. Mă întristează acest spectacol ieftin al acestor, așa-zise elite universitare, din două motive: în primul rând pentru că ar fi putut să nu aibă loc și în al doilea rând pentru superficialitatea cu care sunt tratate alegerile universitare.
În mediul academic contemporan, observăm adesea o deviere de la o abordare profundă și reflexivă, către alegeri bazate pe dinamici de putere. În loc să ne angajăm într-un proces de introspecție și evaluare constructiv critică a modului în care se desfășoară activitățile, atenția este deseori canalizată spre aspecte de leadership: ocuparea pozițiilor de autoritate, cum ar fi șef de catedră, decan sau rector. Această schimbare de accent transformă o problemă complexă și esențială, îmbunătățirea calității și eficacitatea activităților academice, într-o preocupare simplistă, preferându-se canalizarea întregului efort asupra unui aspect superficial: cel al liderilor și al pozițiilor de autoritate. Prin această substituție se presupune în mod eronat că soluționarea problemei de leadership va rezolva automat și problemele fundamentale și reale ale comunității academice.
Trebuie precizat faptul că, pe surse, am aflat că la Facultatea de Medicină și Farmacie din cadrul Universității ”Dunărea de Jos” din Galați, Nichita Aurel a convocat toate cadrele didactice pentru a le indica să voteze cu Marian Barbu, decanul Facultății de Calculatoare. Vorba unora din politică: ”când e ordin, cu plăcere!”
În urma alegerilor din universități nu se vede altceva decât o schimbare a unor personaje din funcțiile de conducere cu altele, însă în fapt, schimbarea conducerii din fruntea unei universități ar trebui să fie o rezolvare a unei crize profunde în care se află întreg sistemul universitar.
Într-o societate academică marcată de multiple provocări, se conturează patru crize majore care necesită o analiză profundă și soluții sustenabile.
Prima criză este cea etică. Faptul că există suspiciuni de plagiat la doctorat este, fără îndoială, o încălcare gravă a eticii. Dar mai există și o altă gravă lipsă de etică, de exemplu, să oferi studenților programe de studii care îi dezavantajează pe piața muncii, cu scopul vădit de a acoperi o normă didactică a unui profesor. Dar cea mai mare lipsă de etică, după orice normă morală, este să predai o disciplină pentru care nu ai pregătire.
A doua criză este cea a performanței. Performanțele universităților din România sunt slabe și acest lucru se poate observa urmărind numărul absolvenților care se angajează în meseria pentru care s-au calificat în mediul universitar.
A treia criză este cea de identitate. Universitățile din România, încă nu știu de unde vin și încotro se îndreaptă. Universitățile din peisajul academic românesc se confruntă cu o problemă profundă de identitate. Deși multe se mândresc cu misiunile și strategiile preluate de la instituții de prestigiu și expuse falnic pe site-urile, aceasta reprezintă doar o parte a poveștii. Identitatea reală a unei instituții de învățământ superior se conturează în mod fundamental prin practicile sale instituționale, este definită de ceea ce face, nu de ceea ce declară. De exemplu, dacă o universitate declară că cercetarea este nucleul misiunii sale, dar nu-i recompensează pe cei care se evidențiază în acest domeniu și nici le pun la dispoziție resursele adecvate, atunci eforturile rămân simple cuvinte, lipsite de substanță. La fel se întâmplă și în cazul procedurilor: un vârtej de documente și comisii după care, la final, se vede doar superficialitatea și lipsa de rigurozitate în activitatea desfășurată, astfel că discursurile despre ”creșterea calității” devin doar cuvinte fără conținut. Este momentul ca fiecare entitate academică să-și analizeze competențele, să-și evalueze problemele și să-și contureze identitatea cu adevărat: în ce domeniu să aspirăm către excelență, la ce trebuie să renunțăm și cum putem pune capăt discrepanței dintre ceea ce spunem și ceea ce facem. A sosit momentul să punem punct discrepanței dintre promisiunile fără acoperire și realitatea instituțională.
A patra criză este cea de responsabilitate publică. Observăm că atunci când cei afectați de lipsa de calitate a învățământului superior, angajatorii, absolvenții, presa și alte instituții relevante, își exprimă dezamăgirea, universitățile reacționează adesea retrăgându-se în zonele lor de autonomie. Autonomia este prea des folosită ca scuză, acoperind responsabilitatea socială redusă a acestor instituții. În realitate, interesele proprii prevalează adesea asupra binelui public pretins, iar autonomia devine un scut pentru a masca lipsa de adaptare a programelor de studiu la cerințele pieței muncii sau pentru a oferi soluții concrete pentru aproblemele societății prin activitățile de cercetare. Este alarmant să constatăm că unele universități sacrifică adeseori calitatea în educație pentru a-și menține numărul de studenți cu taxă, oferind note ”stimulative” și alimentând iluzia că sunt pregătiți pentru realitățile pieței muncii, când, de fapt, nu este cazul. În lumina acestor aspecte, ar fi recomandabil ca universitățile să reflecteze asupra unei întrebări esențiale în timpul alegerilor: de ce societatea este tot mai nemulțumită de activitatea lor?
Robert Louis Stevenson spunea cândva ”Nu judecați fiecare zi după recolta pe care o aduceți, ci după semințele pe care le plantați !” și în spiritul acestei idei consider că alegerile din universități pot fi considerate reușite doar dacă aduc o contribuție concretă la soluționarea crizei complexe cu care se confruntă, incluzând aspecte de identitare, de performanță, etice și de responsabilitate socială, căci în absența unei asemenea valori adăugate, alegerile devin doar schimbări de personaje, cu același scenariu reciclat.
