Timp de două decenii, România a fost prizoniera unui mit atent construit. Raed Arafat nu a creat doar un sistem de urgență, a creat o religie seculară în care este singurul profet, iar uniforma roșie este singurul veșmânt acceptat. Am fost învățați să credem că fără Arafat va fi potopul, că sistemul se va prăbuși în secunda în care va părăsi biroul de la etaj.
Dar astăzi, în 2026, ne uităm în oglinda spartă a realității și vedem un adevăr crud: sistemul nu se prăbușește fără Arafat, s-a prăbușit deja. S-a prăbușit profesional, s-a prăbușit moral și, mai ales, s-a prăbușit sub greutatea unei indolențe instituționalizate. Există viață și după Arafat? Nu doar că există, dar ea este singura noastră șansă de a redeveni cetățeni, nu doar „cazuri” într-o statistică cosmetizată.
Să privim adevărul în față, fără menajamente. În medicina de urgență „de modă veche”, asistentul medical era un pilon de neclintit. Vorbim despre oameni care au făcut patru ani de studiu, sau o școală postliceală riguroasă .Oameni care au studiat câțiva ani, au înțeles că viața unui om nu este un algoritm pe o tabletă, ci un univers fragil.
În geniul său auto-proclamat, Arafat a decis că această pregătire este opțională. A creat „paramedicul de 90 de zile”. Un pompier, adesea angajat pe baze discutabile, trece printr-un curs fulger de trei luni și, brusc, este considerat egalul unui cadru medical cu ani de studiu.
Întrebați-vă, în momentele de maximă sinceritate: Dacă ai un accident și ești pe marginea prăpastiei, la cine te uiți cu speranță? Te uiți după „mașina roșie” în care se află un pompier cu 3 luni de curs, care știe să execute mecanic trei manevre, sau te uiți după salvarea albă, în speranța că vei găsi o asistentă care a făcut școală pe bune, care știe să „citească” un pacient dincolo de protocoale? Am ajuns să jucăm ruleta rusească cu propria supraviețuire, acceptând ideea absurdă că entuziasmul unei uniforme poate înlocui rigoarea unei diplome medicale.
Sistemul 112, mândria tehnocrată a regimului Arafat, a devenit simbolul alienării. Cum este posibil ca, într-o eră a localizării prin satelit, la o urgență din județul tău să răspundă un personaj aflat la sute de kilometri distanță? Un operator care nu cunoaște nici drumurile, nici scurtăturile, nici măcar accentul local.
Mai grav de atât este transformarea operatorului 112 într-un simplu dispecer de zgomot, lipsit de orice formă de curaj sau implicare. Experiența recentă este grăitoare: să suni de trei ori la 112 pentru a semnala fapte antisociale evidente și să fii ignorat cu o seninătate birocratică este definiția statului eșuat. Să fii nevoit să suni „în altă parte”, pentru ca un echipaj să vină, în sfârșit, „de curiozitate”, să vadă despre ce e vorba, este proba supremă că sistemul a devenit o carapace goală.
Se spune că apanajul oamenilor deștepți este curiozitatea. Un lider inteligent, o autoritate competentă, ar trebui să fie animată de curiozitatea de a înțelege ce se întâmplă în comunitate, de a preveni, de a interveni. Sub Arafat, curiozitatea a fost ucisă și înlocuită de indiferență. Dacă nu te încadrezi în „grila lor”, nu exiști. Autoritățile din România au pierdut dorința de a cerceta, de a constata, de a proteja. Suntem o țară de spectatori care plătesc bilete scumpe (taxe) pentru un spectacol de siguranță publică unde actorii refuză să intre pe scenă.
Există un principiu fundamental în democrațiile europene, adesea tradus în directive clare: nicio persoană nu poate conduce o instituție strategică mai mult de 4, maximum 8 ani. Motivul este unul de sănătate democratică: puterea pe termen lung corupe, naște rețele de corupție, anulează spiritul critic și instalează un sentiment de proprietate asupra banului public.
De ce acest principiu nu se aplică la DSU? Cum poate un singur om să conducă urgența de peste 20 de ani? Este o anomalie care ne costă vieți. Această monarhie instituțională a permis ca anchete privind presupuse fapte de corupție să se adune la ușa departamentului. Când achizițiile de sute de milioane de euro sunt făcute sub umbrela „secretului” sau a „urgenței”, transparența moare prima.
Mai există demisia de onoare? În țările considerate modele, simpla umbră a unei anchete ar fi determinat un lider să facă un pas în spate, din respect pentru instituție. În România lui Arafat, onoarea este un concept arhaic, bun doar pentru discursuri de paradă, nu pentru practică politică. Să te agăți de scaun în timp ce sistemul sângerează prin rănile incompetenței este dovada supremă a lipsei de respect față de cetățean.
Aceasta rămâne întrebarea care dărâmă întreg eșafodajul DSU. Ce poți învăța în 90 de zile pentru a fi responsabil de viața unui om? Poți învăța să apeși butoane, poți învăța să reciți coduri, dar nu poți învăța umanitatea și discernământul clinic.
Medicina nu este o meserie de „intervenție”, este o meserie de „îngrijire”. Un pompier este antrenat să stingă focul, să dărâme ziduri, să acționeze în forță. Un cadru medical este învățat să asculte, să observe, să prevină decompensarea fizică. Amestecarea acestor două lumi este marea eroare a „geniului” Arafat. Am transformat salvarea vieților într-o anexă a Ministerului de Interne, golind-o de esența ei medicală.
Există viață după Arafat, și ea trebuie să înceapă cu o reconstrucție morală și profesională: să terminăm cu improvizația paramedicilor de 3 luni. Viața merită ani de studiu, nu săptămâni de antrenament; operatorul trebuie să fie din comunitatea pe care o deservește. Curiozitatea de a salva trebuie să bată algoritmul; Nimeni nu este de neînlocuit. Democrația înseamnă rotație, transparență și idei noi; toate achizițiile din „epoca de aur” a DSU trebuie luminate de procurori și auditori independenți.
Am fost o nație de spectatori captivi într-o dramă a urgenței regizată pentru rating. Am sunat la 112 și ni s-a răspuns cu lehamite. Ne-am uitat la mașinile roșii și ne-am rugat să avem noroc de un om care știe ce face, nu de unul care a terminat cursul de 3 luni alaltăieri.
Există viață și după Arafat! Este o viață în care curiozitatea autorităților se întoarce către cetățean, în care onoarea aduce demisia, și în care pregătirea medicală devine din nou lege. Cortina cade peste acest deceniu de praf în ochi. Este timpul să redăm viața românilor profesioniștilor, nu salvatorilor de profesie.
Onoarea nu este o decorație pe o jachetă roșie, ci forța de a spune: „nu mai pot garanta siguranța celor care m-au învestit”. Există viață după Arafat, așa cum există lumină după orice eclipsă instituțională. Este viața în care asistentul cu 4 ani de școală revine la locul de cinste, iar pompierul revine la lupta cu flăcările. Haideți să redescoperim curiozitatea de a fi cetățeni și curajul de a cere o demisie care ar fi trebuit să vină acum zece ani. Viitorul nu se construiește pe cursuri de 3 luni, mai degrabă pe caractere de o viață.
