Există în natura umană un tip de specimen care posedă un talent biologic fascinant: capacitatea de a dormi sforăind în timp ce în curtea sa se comite un jaf, și de a se trezi brusc, plin de „indignare” cetățenească, exact în secunda în care hoțul a fost prins de alții. Acest specimen, al cărui habitat natural este fotoliul de primar al Clujului, poartă numele de Emil Boc.
După ani de zile în care anchetele jurnalistice au scos la iveală putregaiul, ilegalitățile și gestionarea discreționară a banului public la Opera Națională Române din Cluj, s-a trezit și marele „om de cultură” Emil Boc să scoată un sunet. Acum, când managerul Florin Estefan a fost demis, un act de igienă morală care trebuia să se întâmple cu anii în urmă, primarul vine să ne vorbească despre legalitate.
Mă apucă râsul, un râs amar, homeric, când văd cum acest personaj, care nu are absolut nicio legătură cu vibrația autentică a culturii și nici măcar cu gramatica elementară a bunului simț, încearcă să-și spele imaginea pe spatele unui eșec pe care l-a girat prin tăcere. Pentru Boc, cultura nu e spirit, este o cifră, un rating de Facebook și o modalitate de a ține „elita” mufată la conductele de bani.
Să vorbim despre piesa de rezistență a acestui spectacol grotesc: personajul cu nume de scenă „Estefan”. Timp de zece ani, sub ochii îngăduitori ai autorităților locale și centrale, acest individ s-a infruptat din banul public cu o poftă ce ar fi făcut gelos orice oligarh de provincie. Banii alocați pentru cultură, acei bani care ar fi trebuit să susțină arta adevărată, tinerii muzicieni și prestigiul unei instituții centenare, s-au scurs în buzunare de partid și în combinații care mai de care mai oculte.
Florin Estefan nu a condus o Operă, el a condus un grup de interese. A fost protejatul perfect: cu un zâmbet studiat și o voce baritonală, a reușit să acopere zgomotul de sub scaunele publicului, zgomotul banilor care se numărau în culise. Iar Emil Boc, marele paznic al Clujului, a stat în loja de onoare, aplaudând spectacolul decadenței. De ce? Pentru că pilonul organizării lor nu este comunitar, ci financiar. Pentru aceste specimene, banul este singurul „lipici” care funcționează.
Nu putem privi ipocrizia actuală a lui Emil Boc fără a ne aminti cine este el cu adevărat. Memoria colectivă nu poate fi ștearsă cu un clip pe Facebook. Vorbim despre individul care, sub stindardul PDL, a intrat în istoria neagră a României ca omul care a tăiat cu drujba din salariile medicilor, profesorilor și asistenților. Atunci, „nu erau bani”. Atunci, trebuia „austeritate”.
Dar, în mod miraculos, pentru băieții deștepți din partid, au existat mereu resurse. Boc a tăiat de la gura românului de rând pentru ca mașinăria de partid să aibă din ce să se înfrupte. Tupeul de a deschide gura astăzi și de a poza în justițiar al banului public este o palmă peste obrazul fiecărui român care a trăit umilința tăierilor din 2010. Boc nu a servit niciodată cetățeanul, el a servit sistemul care l-a menținut la putere, un sistem unde banul ne unește este singura axiomă politică.
La Cluj s-a perfecționat un model periculos de control social: ambalarea lipsei de bun simț în staniol de „capitală culturală”. Sub bagheta lui Boc, orașul s-a umplut de festivaluri și luminițe, în timp ce instituțiile fundamentale de cultură sângerau prin rănile incompetenței și hoției.
Problema lui Emil Boc cu demiterea lui Estefan nu este una de principiu. Nu! Îl doare că s-a rupt o legătură, că o anchetă a îndrăznit să intre în „sanctuarul” lor de date și interese. Când s-a scos la iveală modul în care s-au făcut angajările, cum s-au gestionat contractele și cum s-a mimat actul artistic, Boc s-a simțit amenințat. Pentru el, ilegalitatea nu este o problemă atâta timp cât produce liniște politică. Dar când drona justiției lovește blocul de interese, brusc primarul devine „curios”. Curiozitatea oamenilor deștepți, despre care se tot vorbește, la Boc este doar o formă de autoapărare târzie.
Este fascinant și totodată dezgustător să observi dinamica acestor specimene umane. Se susțin unii pe alții, se acoperă prin tăceri complice și se trezesc la viață doar când nu mai au de ales. Emil Boc reprezintă prototipul politicianului care a supraviețuit decenii nu prin performanță, ci prin abilitatea de a se poziționa mereu de partea câștigătoare a banului.
Pentru el, Opera din Cluj a fost doar o bifă într-un raport de activitate. Nu a contat umilința artiștilor reali, nu a contat calitatea spectacolelor, a contat doar ca fluxul de capital să fie controlat. Iar Estefan, acest mic prinț al culturii de carton, a fost unealta perfectă. Să-l vezi acum pe primar vorbind despre „legalitate” este ca și cum ai vedea un lup vorbind despre drepturile oilor, după ce s-a asigurat că stâna a fost vândută la bucată.
Cortina trebuie să cadă, dar nu peste Operă, ci peste acest mod de a face politică și cultură. Există viață și după Estefan, așa cum trebuie să existe viață și după această dinastie a ipocriziei condusă de Emil Boc.
Ne-am săturat de lideri care confundă cultura cu propaganda și bunul simț cu supunerea. Specimenele ca Boc și Estefan au transformat Clujul într-o vitrină sclipitoare care ascunde în spate depozite pline de mucegai moral. Râsul care ne apucă atunci când îi auzim vorbind este singura armă de apărare împotriva unei realități absurde în care hoțul strigă „vă protejez!”.
În tăcerea sălii de Operă, dincolo de scandaluri și cifre furate, rămâne spiritul marilor înaintași care au crezut că muzica poate înălța un popor. Astăzi, arta plânge sub greutatea drujbei lui Boc și a poftei lui Estefan. Este timpul să scoatem specimenele banului din templele culturii! Există onoare în demisie, dar e o onoare pe care acești oameni nu o vor cunoaște niciodată, pentru că inima lor bate doar în ritmul bugetului. Redați Opera artiștilor și Clujul oamenilor cu bun simț, înainte ca râsul nostru de disperare să devină singura muzică ce se mai aude pe străzile acestui oraș trădat.
