Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” ar fi trebuit să fie sanctuarul bucuriei, locul în care muzica și coregrafia se împletesc pentru a oferi publicului bucureștean o evadare din cotidian. Din păcate, sub mandatul managerului Radu Petrovici, instituția a încetat să mai fie un motor cultural, transformându-se într-un organism parazitat.
Acest mandat se poate rezuma doar la o singură întrebare care va rămâne întipărită cu litere de plumb în memoria angajaților și a spectatorilor: „și mie ce îmi iese?”. Această interogație, rostită sau subînțeleasă în fiecare act administrativ, a devenit piatra de moară a Operetei. Atunci când managerul unei instituții naționale nu privește bugetul public drept un instrument de construcție, ci ca pe o pradă personală, arta este prima care părăsește scena, lăsând loc imposturii.
Un teatru trăiește prin spectatori. Departamentul de marketing ar trebui să fie inima care pompează public în sală, însă la Operetă, marketingul condus din umbră de personaje precum Radu Doagă a devenit instrumentul principal de „dus în cap” al instituției. Analiza vânzărilor de bilete sub acest regim este una dezolantă. În loc de venituri proprii, vedem o explozie de „invitații gratuite” oferite „pe sub mână” diverselor asociații și cercuri de interese.
Orice teatru are dreptul legal la un număr limitat de invitații. Sub Radu Petrovici, regula a devenit excepție. Sălile păreau pline, dar încasările erau ridicole. De ce? Pentru că obiectivul nu era sustenabilitatea teatrului, ci doar imaginea managerului și satisfacerea anturajului. Mai grav, Radu Doagă este indicat ca fiind „eminența cenușie” din spatele firmelor care au căpușat instituția chiar și în momentele cele mai grele ale națiunii.
Cea mai cinică dovadă a lipsei de scrupule este legată de perioada pandemiei. În timp ce scena era închisă și artiștii tremurau pentru viitorul lor, Radu Doagă, prin societatea S.C. ALEXANDER THE GREAT SRL, vindea teatrului la care lucra absolut orice: de la măști la spirt și dezinfectanți. Un conflict de interese strigător la cer, o afacere „de casă” în care frica și necesitatea sanitară au fost convertite în profituri private.
Acesta este modelul de „business” promovat: teatrul cumpără de la angajatul său, la prețuri stabilite în spatele ușilor închise. Este imaginea dezolantă a unui „Alexander cel Mare” al sifonării, care nu a cucerit lumi, ci a jefuit sertarele unei instituții de cultură.
Un alt derapaj flagrant este cel al promovării personale. Mai degrabă decât a aloca un buget de promovare către spectacole, Petrovici a decis să o angajeze pe Adriana Calcan, cu un onorariu de 10.000 de lei lunar, plătiți din banii publici ai Operei. Misiunea ei? Nu promovarea spectacolelor de Operetă, ci „cosmetizarea” imaginii managerului general, Radu Petrovici. Este o formă de narcisism administrativ plătit de contribuabil, o deturnare de scop care arată cât de puțin contează interesul public în ochii acestui management.
Dezvăluirile din interiorul instituției conturează imaginea unui management care funcționează după legile unei moșii private:
Înregistrarea la OSIM a mărcii „Opereta Lounge” pe numele managerului, deși proiectul a înghițit 380.000 de lei din bani publici, este un furt intelectual și material calificat. Primirea unor sume de bani (400 lei/noapte) din banii destinați artiștilor colaboratori (precum Josef Kappl), fără oferirea de chitanțe, indică o evaziune fiscală practicată chiar în biroul managerial. Nu în ultimul rând, numirea iubitei sale, Imola, ca șef de partidă percuție, deși schema de personal era deja acoperită, arată disprețul față de meritocrație. Mai mult, angajarea unor persoane fără nicio calificare pe posturi de execuție a transformat colectivul într-unul tensionat și deprofesionalizat. Plecarea la Viena cu „echipa de zgomot” (iubita, Radu Doagă, sau alții) sub pretextul unui interes de serviciu inexistent, fără aprobarea Ministerului Culturii, este definiția turismului administrativ pe cheltuiala statului.
Managementul Radu Petrovici pare să ignore atât legea morală, cât și pe cea civilă. Din prima zi a mandatului, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” funcționează într-o stare de ilegalitate, managerul refuzând să dea declarația pe proprie răspundere la notariat pentru asumarea activității într-o clădire fără recepție și avize ISU, o iresponsabilitate care pune în pericol mii de vieți la fiecare spectacol.
Mai mult, umbra corupției s-a întins până la Timișoara. Faptul că Petrovici a forțat o colegă din orchestră să încaseze în numele lui suma de 480 de euro pentru spectacole la care el nu putea figura contractual, sumă transferată ulterior către el, reprezintă o faptă penală de o gravitate extremă. Sunt banii care descriu perfect lăcomia: niciun cent nu trebuie să scape neajuns în buzunarul „șefului”.
În ultimul an, scena Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” nu a mai văzut arii celebre, ci adunări de partid (PNL), workshop-uri obscure și decernări de premii, toate sub formă de „parteneriate gratuite”. În timp ce instituția cheltuia bani pe utilități și personal pentru aceste evenimente, veniturile erau zero. S-au încheiat contracte de închiriere mascate, fără avize, pentru a servi interesele politice ale managerului, în timp ce activitatea artistică a fost trimisă în exil.
Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” nu este doar o clădire din sticlă și oțel, este suma viselor unor generații de artiști care și-au lăsat sufletul pe acele scânduri. Să privești cum acest sanctuar este transformat într-o tarabă cu spirt, măști și interese mărunte este o durere care depășește sfera administrativului. Este o rană pe fața culturii bucureștene.
Radu Petrovici și acoliții săi vor trece. Istoria are un mod cinic de a-i uita pe cei care au vrut doar să „le iasă ceva”, dar distrugerea morală a colectivului și devalizarea bugetului vor lăsa urme adânci. Un teatru condus prin frică și șantaj este un teatru care și-a pierdut vocea.
Trebuie să ne întrebăm: cât de mult mai putem accepta ca „mie ce-mi iese?” să fie singura arie care se aude la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”? Este timpul ca masca să cadă, ca Alexander cel Mic și acoliții lui să părăsească scena pe ușa din spate, lăsând locul adevăraților profesioniști.
O națiune care își lasă cultura pe mâna negustorilor de spirt este o națiune care a uitat să cânte, dar muzica are o forță pe care niciun Petrovici nu o poate anula definitiv. Ea va supraviețui acestui „tsunami” de incompetență și lăcomie, pentru că, în final, arta aparține poporului, nu celor care au încercat să o vândă la bucată, așa cum spunea un vechi proverb despre cei care își trădează misiunea: „cel care zidește pe nedreptate, ridică o casă fără temelie. Vântul va sufla, ploaia va veni, și marea lui mândrie se va preface în praf, în timp ce cântecul curat va dăinui peste ruine.”
Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” își va regăsi splendoarea, dar numai după ce va scăpa de „umbra” celor care au crezut că scena este propriul lor cont bancar.
Va urma.
