În analele justiției post-decembriste, soluționarea dosarului-mamut „Ferma Băneasa” este adesea fluturată ca un stindard al triumfului anticorupție. Opinia publică a primit o doză de satisfacție văzându-l pe Remus Truică, fostul atotputernic șef de cabinet al premierului, trimis în spatele gratiilor pentru a-și executa condamnarea, în timp ce partenerii săi miliardari internaționali, precum Benny Steinmetz, au devenit țintele unor mandate de urmărire internațională. Cu toate acestea, o analiză riguroasă a arhivelor, o disecție a documentelor și a declarațiilor olografe depuse chiar pe masa procurorilor Direcției Naționale Anticorupție, dezvăluie o realitate paralizantă și profund viciată. Printre zecile de mii de pagini ale anchetei se conturează silueta unui personaj central, un beneficiar major al devalizării, care a beneficiat de o imunitate absolută. Omul de afaceri Radu Dimofte, partener intim de afaceri și asociat la vârful operațiunilor cu Remus Truică, a fost extras chirurgical de procurori din masa inculpaților, rămânând un simplu martor într-o afacere din care și-a tras partea leului. Această investigație jurnalistică extinsă demonstrează, pe baza actelor de la dosar, cum o rețea de influență care penetrează vârful justiției și se intersectează cu umbrele grele ale fostei Securități a reușit să protejeze un pion esențial al marelui jaf imobiliar.
Pentru a înțelege cum a fost posibilă această operațiune de albire instituțională, trebuie să ne aplecăm asupra mărturiilor denunțătorului cheie din acest dosar, Cristian Relu Aparaschivei. Fostă mână dreaptă a lui Remus Truică timp de ani de zile, Aparaschivei a fost rotița care a făcut legătura între deciziile de la nivel înalt și execuția faptică a ilegalităților, devenind ulterior martorul care l-a trimis pe Truică la închisoare. Declarațiile sale, înregistrate succesiv la DNA în primăvara anului 2016, oferă o radiografie necruțătoare a modului în care Radu Dimofte trăgea sforile din umbră, protejat de un scut de netrecut. Prima declarație a lui Aparaschivei, datată 9 martie 2016 și întinsă pe opt pagini, stabilește clar și fără echivoc calitatea lui Radu Dimofte de partener direct și beneficiar major al operațiunilor de acaparare a terenurilor conduse de Truică.
Mecanismul prăduirii și al împărțirii prăzii a fost unul sistematic. Aparaschivei a relatat sub prestare de jurământ în fața anchetatorilor că, imediat după obținerea frauduloasă a suprafețelor imense din fosta Fermă Băneasa de către firma vehicul Hercules SRL, terenul nu a rămas la un singur proprietar. Firma, reprezentată la vedere de administratorul Andrei Bejenaru – un om despre care martorul afirmă că se deplasa greu de la Constanța, motiv pentru care l-a mandatat pe el să îl reprezinte –, a operat partajul. Terenul valoros a fost împărțit în mai multe loturi, iar aceste parcele au ajuns cu precizie matematică la Remus Truică și la partenerul său, Radu Dimofte. Avem așadar un beneficiar direct al bunurilor provenite din infracțiune, un om de afaceri care și-a însușit zeci de hectare din perimetrul Băneasa, știind exact proveniența lor. Mai mult, dimensiunea operațiunii de ascundere a urmelor este revelată de discuțiile pe care Aparaschivei le purta cu administratorul Bejenaru. Când denunțătorul l-a întrebat pe acesta cum vor explica o notare a unui dosar DNA pe certificatul de urbanism al terenului, răspunsul a fost de un cinism pur: administratorul a propus să spună că pur și simplu i-au păcălit pe niște evrei să cumpere terenurile. În tot acest timp, în care se inventau cumpărători fictivi – precum prietenii martorului, Georgiana Nicolici și Vladimir Vasilescu, folosiți doar pentru a semna contracte și a garanta credite uriașe scoase de la BRD –, Radu Dimofte își consolida portofoliul imobiliar, neatins de vigilența autorităților.
Dacă implicarea lui Radu Dimofte în preluarea și împărțirea terenurilor furate de la statul român era evidentă din prima declarație, cea de-a doua mărturie a lui Aparaschivei, dată pe 24 martie 2016, oferă cheia de boltă a întregii arhitecturi de putere și explică motivul pentru care Dimofte nu a fost inculpat niciodată. Pe parcursul a doar patru pagini, martorul aruncă o bombă cu fragmentare la adresa sistemului judiciar românesc, aducând detalii spectaculoase despre sute de mii de euro plimbate peste granițe și împrumuturi fictive folosite pentru a scoate sume uriașe în numerar din bănci. Dar revelația supremă apare atunci când Aparaschivei redă o discuție esențială purtată cu Remus Truică în perioada 2008-2009. Potrivit martorului, Truică a afirmat cu certitudinea omului care știe cum funcționează sistemul că Radu Dimofte este cel care deține controlul absolut. Truică a rostit clar că „Dimofte este cel care are pârghiile necesare în justiție pentru a rezolva orice caz de justiție”. Gravitatea acestei afirmații este amplificată de completarea adusă de Truică, potrivit căreia „influența acestuia merge până acolo sus, la instanțele superioare”. Această mărturie nu descrie un simplu trafic de influență la nivel local, ci o penetrare sistemică, un control ocult exercitat asupra celor mai înalte curți de judecată din România. Aceasta a fost asigurarea de viață a grupării și, în mod specific, asigurarea de libertate a lui Radu Dimofte. Deși Truică a fost condamnat, extragerea chirurgicală a lui Dimofte din rândul inculpaților validează post-factum afirmațiile despre pârghiile sale intangibile din justiție.
Această putere colosală a lui Dimofte nu se rezuma doar la controlul instanțelor de la București, ci se prelungea organic în administrația locală, acolo unde se operau efectiv retrocedările. În declarația sa, Aparaschivei subliniază că Dimofte era un personaj extrem de bine conectat la autoritățile locale din județul Ilfov, cunoscând foarte multă lume și facilitând astfel interesele imobiliare ale rețelei. Pe filiera Dimofte, primarii din zonă, precum Mușat sau Biriș din Snagov, deveneau prieteni de casă ai lui Truică, iar retrocedările curgeau nestingherit. Orice obstacol ridicat de instituții precum Romsilva era rapid dizolvat prin intervenția altor piese din rețea, precum Daniel Iovănescu, despre care martorul afirmă că rezolva problemele silvice direct cu un anume Theodor Chiriac.
Pentru a dobândi prada din care Radu Dimofte s-a înfruptat ulterior, Remus Truică și asociații săi au pus în mișcare o mașinărie de corupție la cel mai înalt nivel, o mașinărie descrisă în amănunt de a treia declarație a lui Aparaschivei, din 8 aprilie 2016. Această declarație a însoțit denunțul oficial prin care s-a detaliat modul în care a fost îngenuncheată conducerea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor (ICDPP), entitatea de stat care deținea în administrare terenul fostei Ferme Băneasa. Deși Horia Iliescu, directorul institutului, și jurista Corina Dicu s-au opus inițial cu vehemență retrocedării a peste 17 hectare către Prințul Paul – argumentând că institutul va rămâne fără cale de acces și va fi practic desființat, lăsând oamenii pe drumuri –, barierele morale au cedat în fața tentațiilor de lux. Pentru a-l convinge pe Iliescu să accepte retrocedarea și să semneze actele de punere în posesie, Truică a recurs la o mituire demnă de filmele hollywoodiene. În vara anului 2008, directorul ICDPP și soția acestuia au fost invitați la Monaco, pe cheltuiala grupării. Zborul a fost asigurat de compania Blueair pe ruta București-Nisa, deplasarea fiind operată prin agenția Happy Tour. La Monte Carlo, funcționarul public a fost cazat la un hotel de lux, a fost plimbat cu barca privată a lui Truică și a fost dus la masă la „Louis al XVI-lea”, un restaurant exclusivist cu 3 stele Michelin, unde rezervările necesită luni de așteptare. Denunțul lui Aparaschivei arată că mita nu a constat doar în finețuri culinare: în urma unor discuții private sub puntea iahtului, Truică i-a virat fiicei lui Horia Iliescu o sumă importantă de bani. Traseul mitei a fost mascat prin sistemul bancar offshore, banii plecând dintr-un cont din Liechtenstein aparținând companiei SAXONIA LTD, controlată de Truică. Rezultatul? Terenul a fost cedat, Hercules SRL l-a preluat, iar Radu Dimofte și-a primit partea. Deși a fost beneficiarul direct al unui bun obținut prin coruperea dovedită a unui funcționar public, justiția și-a întors privirea în cazul lui Dimofte.
În lumea acestei rețele, loialitatea era o iluzie, iar lăcomia a declanșat în cele din urmă trădări reciproce. Omul intangibil din justiție, Radu Dimofte, a simțit și el pe propria piele lăcomia lui Truică. În discuții ulterioare avute cu martorul Aparaschivei, plasate temporal în anii 2011 sau 2012, Dimofte s-a plâns că Remus Truică l-a păcălit inclusiv pe el. Sume de bani pe care Dimofte i le dăduse lui Truică cu destinația precisă de a-l plăti pe Prințul Paul pentru drepturile litigioase au fost însușite fraudulos de fostul șef de cabinet. În consecință, neprimind banii promiși, Prințul Paul și-a vândut drepturile unui italian, proprietarul unui restaurant din București, marcând astfel ruptura definitivă a relațiilor dintre Truică și moștenitorul Casei Regale. Același tratament l-au primit și partenerii evrei, care au investit capital masiv prin offshore-uri precum Reciplia LTD din Cipru. Tal Silberstein i-a mărturisit lui Aparaschivei că a realizat amploarea înșelăciunii lui Truică, amenințând deschis că „i-ar rupe capul” pentru banii furați. Cu toate acestea, în momentul în care statul a intervenit prin organele sale de cercetare penală, balanța justiției a lovit selectiv: Truică a devenit inculpat și condamnat, în timp ce Dimofte a rămas protejat, o dovadă clară a asimetriei de putere invocate de mărturiile de la dosar.
Cum este posibil ca un personaj central într-o schemă de corupție de sute de milioane de euro, indicat clar drept deținător al pârghiilor supreme în justiție, să scape nepedepsit? Răspunsul la această întrebare coboară în straturile adânci și obscure ale statului român, acolo unde justiția se împletește cu moștenirea fostei poliții politice. Extragerea chirurgicală a lui Radu Dimofte din dosarul penal capătă un sens mult mai sinistru atunci când privim către investigațiile paralele demarate de alte instituții ale statului. Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS) a confirmat oficial că omul de afaceri Radu Dimofte face obiectul unor verificări amănunțite privind legăturile sale cu fosta Securitate comunistă. Potrivit unui răspuns oficial, pe numele lui Radu Dimofte au fost declanșate investigații pentru deconspirarea calității sale, iar aceste căutări nu se limitează la arhivele prăfuite ale CNSAS. Verificările vizează direct foștii și actualii deținători de fond arhivistic operativ: Serviciul Român de Informații (SRI), Serviciul de Informații Externe (SIE) și Arhivele Militare Naționale Române. Faptul că o persoană deține un dosar sau legături care necesită scanarea arhivelor celor mai secrete servicii de informații ale României explică perfect imunitatea sa judiciară. Omul care „avea pârghiile la instanțele superioare” pare a fi beneficiat de un scut instituțional invizibil, specific rețelelor de influență derivate din vechile structuri de putere.
Ramificațiile acestei protecții oculte nu se opresc însă doar la Radu Dimofte, ci coboară direct în inima sistemului de justiție care a gestionat sau închis ochii la aceste cazuri. O conexiune tulburătoare din prezent leagă trecutul infracțional al rețelei Truică-Dimofte de magistratura zilelor noastre. Cristian Relu Aparaschivei, omul care a transportat sute de mii de euro cash din Bulgaria de la emisarii lui Silberstein și care a semnat contracte de împrumut fictive de 700.000 de euro cu offshore-urile din Cipru pentru a scoate bani lichizi de la BRD, nu este un personaj oarecare fără legături. El este fostul soț al Gabrielei-Cristina Mazilu, judecătoare în funcție la Tribunalul București. Recentele investigații ale Agenției Naționale de Integritate (ANI) au scos la iveală un fapt devastator: judecătoarea Mazilu este cercetată pentru o avere nejustificată de peste 30 de milioane de lei, adică peste șase milioane de euro. Această suprapunere de fapte este greu de ignorat: denunțătorul care vorbește despre pârghiile din justiție ale rețelei a fost căsătorit cu un magistrat de la o instanță importantă a Capitalei, magistrat care astăzi nu poate justifica milioane de euro. Când Truică vorbea relaxat pe iahtul său din Franța despre faptul că Radu Dimofte „trage sforile în justiție”, el vorbea probabil în cunoștință de cauză, susținut de un sistem de relații care penetra chiar casele magistraților.
Dosarul „Ferma Băneasa” nu este doar o poveste despre retrocedări ilegale și funcționari corupți cu mese de lux la Monaco. Este o frescă a puterii reale în România. Declarațiile olografe ignorate, pârghiile la instanțele superioare invocate fără teamă, controlul asupra autorităților locale, umbrele Serviciilor de Informații, averile nejustificate de milioane de euro ale magistraților și, mai ales, decizia procurorilor de a nu-l inculpa pe artizanul Radu Dimofte, demonstrând astfel că aplicarea legii este opțională pentru membrii sistemului. Extras chirurgical din rândul vinovaților, Dimofte rămâne dovada vie a faptului că în România, justiția poate condamna instrumentele și executanții, dar sistemul își protejează întotdeauna adevărații păpușari. Ancheta de față nu este doar rezumatul unui dosar închis, ci radiografia unei rețele care, foarte probabil, continuă să tragă sforile și astăzi.
