Această anchetă nu este rezultatul unei simple documentări de moment, ci rodul a doi ani de muncă asiduă, de verificări încrucișate și de eforturi constante pentru a sparge zidul tăcerii. Cel mai greu parcurs nu a fost procesarea cifrelor, ci misiunea aproape imposibilă de a convinge oameni de bună-credință, angajați care își iubesc meseria, să vorbească despre nelegiuirile din spatele cortinei. Teama acestora de represalii este măsura directă a regimului autoritar care s-a instaurat la Opera Națională din Cluj-Napoca, o instituție unde legea pare să fie interpretată după bunul plac al unui singur om.
Florin Estefan, al doilea nume al său, pare să fi uitat că gestionează un patrimoniu public și o instituție de prestigiu a Statului Român. Din datele adunate, reiese imaginea unui manager care a confundat Opera cu propriul său „CNP”, transformând un bun național într-o feudă personală unde deciziile se iau în cercuri oculte, departe de ochii publicului. Pentru actualul management, Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public nu este un pilon al democrației, ci un simplu „moft” sau o barieră birocratică ce trebuie ignorată sau fentată prin răspunsuri incomplete și evazive.
Continuăm prezentarea modelului de managementul administrativ bazat pe prejudicii, cheltuieli nejustificate și lipsă de orice răspundere.
Proiectul unei noi clădiri a Operei Naționale din Cluj-Napoca
Proiectul unui nou sediu într-o zonă periferică izolată a Clujului s-a dovedit un eșec total în perioada 2021-2022, bineînțeles cu pierderi mari pentru bugetul public. Din datele deținute de instituțiile abilitate reiese că sute de mii de euro dați pentru chirii, studii și consultanță au fost aruncați pe apa sâmbetei, în final constatându-se că proiectul nu poate primi finanțare fără un teren aflat în proprietatea entității solicitante, condiție fundamentală, care trebuia cunoscută de solicitant (adică de către management) înaintea angajării cheltuielilor. Bineînțeles, totul a fost la mare secret, fără transparență, fără dezbateri publice, fără proceduri administrative de aprobare, doar o simplă notă de fundamentare privind oportunitatea. Din datele existente, total cheltuieli angajate au fost în valoare de 584.585 lei, dintre care sume achitate cu titlu de chirii sunt de cel puțin 105.828 lei (suspicionăm că ar include și penalizări de întârziere), iar cheltuieli pentru documentații tehnice și servicii de proiectare sunt în sumă de 166.665 lei. Așadar peste 5 miliarde de lei vechi pentru un proiect care nu s-a mai realizat niciodată. Câte lucruri utile pentru instituție se puteau achiziționa cu această sumă sau câte spații în stare deplorabilă se puteau reface (mai multe detalii spre mijlocul articolului)?
Rămân următoarele întrebări pentru autoritățile de verificare și control:
– Ce se întâmplă cu suma achitată pentru studiul de fezabilitate? Dar cu plata chiriei acelor terenuri?
– De ce s-a efectuat o cheltuială de o valoare atât de mare pentru un proiect care nu avea nici o șansă să primească finanțare în aceste condiții? Trebuiau niște firme influente din zonă să câștige niște bani?
– Fundamentarea deciziei este cu atât mai îndoielnică cu cât Florin Estefan avea consultanță de specialitate remunerată suplimentar din bugetul instituției de la un cabinet de avocatură apropiat managementului.
– Cum a putut fi evaluat un management care a generat un astfel de prejudiciu pentru bugetul public, numai cu note de peste 9? De ce Ministrul Culturii din acea perioadă, Raluca Turcan și alți miniștrii ai culturii au refuzat să cerceteze aceste cheltuieli deși au fost sesizați despre nereguli? Acest prejudiciu este dovada celui mai mare eșec financiar-administrativ al unui manager din sectorul cultural, realizare care îl recomandă pentru funcție în continuare. Felicitări sistemului de asigurare a performanței în management de la nivelul Ministerului Culturii.
Date oferite de instituție
Risipă financiară din contracte de închiriere a propriilor spații
În anul 2015, Opera Națională din Cluj-Napoca a încheiat un contract de închiriere a unui spațiu pentru societatea „Casa Vega”, amplasament prevăzut pentru amenajarea și funcționarea unei cantine. Din informațiile furnizate, durata contractului a fost de aprox. 10 ani, chiria fiind de 200 euro/lună. Managerul a convenit într-un mod păgubos ca toate cheltuielile de amenajare și inclusiv funcționare (consum de apă, curent, gaz) să fie suportate de instituția publică prin compensarea din valoarea chiriei. Realitatea derulării contractului de închiriere arată o risipă economică, având în vedere că Opera Națională Română din Cluj-Napoca :
– nu a încasat nici un euro/leu chirie;
– nu a încasat cheltuieli de funcționare de la societatea comercială (lipsă clauză în contract);
– nu s-au evaluat investițiile deduse din contravaloarea chiriei;
Din coroborarea informațiilor rezultă că părțile au convenit încetarea contractului înainte de termen (undeva în anul 2023), ceea ce a oferit societății comerciale ocazia de a emite pretenții, suspicionăm noi, sub formă unor plăți de sume compensatorii de către instituție, care să acopere prejudiciul cauzat de lipsa de folosință și diferențele rezultate din valoarea investiției. Spunem suspicios deoarece, în urma solicitărilor către instituție, acordul de încetare a contractului nu figurează ca act adițional la contract așa cum ar fi normal, sau există motive să fie în mod deliberat ascuns de către reprezentanții instituției (ne-a fost transmis un singur act adițional pentru modificarea unor obligații, deși contractul prevede inclusiv o anexă la art. 4, exact actul de predare-primire, dar instituția s-a prefăcut că nu înțelege la ce ne referim).
Extras din corespondența cu Opera din Cluj-Napoca
Așadar, deși instituția a dat în chirie un spațiu de aprox. 100 m2, nu a încasat nici un venit și există indicii că a ajuns să îi plătească celui care a stat în chirie pentru evacuarea spațiului. După această risipă, am putea conclude că, în ciuda faptului că instituția a făcut cheltuieli enorme, a rămas cu un spațiu amenajat (inutil pentru o clădire culturală, e adevărat). Însă ce a decis Florin Estefan ca urmare a evacuării chiriașului? Să investească peste 200 000 lei în același spațiu pentru a face un loc destinat operării echipamentelor tehnice cu care se asigură prelucrarea conținutului artistic înregistrat, după cum îl denumește instituția, sau prin deducție, un studio video, care produce câteva videoclipuri/lună (în care apare destul de des chiar managerul).
Aceste fapte iau forma unui management defectuos și a unor abateri de la disciplina financiară prevăzută de lege, aducând prejudicii bugetului public.
Managementul a fost evaluat tot la un nivel performat atât de comisiile considerate perfecte și infailibile de către miniștrii culturii, iar acestea împreună cu structurile de audit din minister sunt doar niște complici permanenți.
Starea deplorabilă a unor spații în care artiștii desfășoară activitate
Și în acest domeniu managerul Florin Estefan s-a preocupat intens doar de „răsfățarea” propriei persoane. Spațiile din sectorul managerial au fost frecvent beneficiare de lucrări de modernizare și reorganizare. Lipsa unor noi spații pentru activitatea artistică este o problemă cunoscută pentru toate instituțiile, însă tocmai în acest context, decizia managerului de a transforma un spațiu din clădire în cantină de incintă și ulterior în studio audio-video pare absurdă. Condițiile în care s-a dat în utilizare acest spațiu pentru constituirea unui restaurant au fost extrem de păguboase pentru instituție (după cum am detaliat mai sus).
Așadar, deși există spații insuficiente, deși multe din spațiile instituției sunt într-o stare avansată de degradare, managerul a amenajat în locul afacerii „cantina operei” un studio video pentru a prezenta clipuri pe pagina de youtube a instituției, angajând cheltuieli de peste 210 000 lei prin achiziție directă, evident către o singură firmă (care probabil ”nu are nici o legătură cu managementul”). Deci a creat un prejudiciu de peste 100 000 lei prin contractul de închiriere (contravaloarea chiriei și costuri utilități), iar apoi pentru „a mai recupera din pierderi” a mai angajat peste 200 000 lei pentru a schimba destinația aceluiași spațiu, care nu are nimic de a face cu producția de operă (suma este una parțială, care nu conține cheltuielile cu dotarea spațiului). Se înțelege cum este cu răspunderea managerilor de instituții de cultură și cu verificarea lor de către Ministerul Culturii? Nu credem că există nici o instituție culturală în lume care să posede un astfel de studio în detrimentul spațiilor pentru activitatea principală, doar pentru ca managerul să poată face videoclipuri cu el însuși. Și să nu ne gândim că instituția ne-a oferit în termenul legal informațiile despre cheltuielile efectuate pentru noul spațiu, dar încă așteptăm. Am fost nevoiți să identificăm noi singurele tipuri de cheltuieli de amenajare din perioada de încetare a contractului (norocul cetățeanului că există obligația ca aceste cheltuieli să fie publice, că altfel ar fi jaf în mai toate instituțiile bugetare).
Exemple cheltuieli de amenajare cu studioul video
Se observă cheltuieli ridicate inclusiv cu tratamente acustice profesionale, care, ne îndoim că ar fi fost vreodată executate și pentru sălile de repetiții.
În timp ce bugetul instituției a fost împânzit de cheltuieli cu tot felul de contracte de consultanță, chirii, schimbarea destinației unor spații sau contracte de interpretare artistică pentru partenerii economici ai managerului, personalul prestează activitate, se deplasează în costumele de spectacol și prin astfel de spații (s-a încheiat al 10-lea an de mandat al lui Florin Estefan):
Probabil că, pentru manager, 10 ani de mandat nu au fost suficienți pentru a oferi un tratament cât de cât demn pentru artiștii pe care clamează de fiecare dată public că-i respectă și apreciază, însă au ajuns pentru reconfigurarea feng shui-ului din arealul managerial chiar și de 3-4 ori, după cum arată cheltuielile. Un contrast pregnant este între starea culoarelor prin care trec artiștii și covorul roșu elegant din sectorul managerului:
Altă viață! Parcă îți mai vine să îmbraci fracul și „să stai în birou”.
Oare ministrul culturii cunoștea din ce spații au pășit artiștii în eleganța afișată în cadrul ultimului Bal al Operei în anul 2024, unde a participat?
Cu siguranță managerul și ministrul culturii se vor apăra prin faptul că au așteptat noul proiect de renovare a clădirii, însă ce vă prezentăm aici sunt situații care trenează de peste 30 de ani în care nu s-a făcut nimic și în care tehnicieni și artiști au prestat în astfel de condiții. Sunt acestea lăsate intenționat să se degradeze pentru a justifica ulterior contractarea unor „firme de casă” pentru reparații? Ori asta, ori e un dezinteres total pentru administrarea corespunzătoare a patrimoniului. Plus că spațiile unde sunt situate zonele de producție nu intră în proiectul de renovare conform documentației disponibile, astfel că în ceea ce privește activitatea de acolo nu se întrevede o normalizare a stării acelor spații, măcar până la limita decenței.
Activitatea instituției pare ambalată mereu pe exterior cu fundă roșie și diamante, așa cum se dovedește și în cazul Balului Operei (un eveniment care se dorește declarativ a fi o replică a celui de la Viena, însă proporția este total răsturnată, acolo punându-se accentul pe programele artistice de calibru, iar la Cluj-Napoca mai mult pe crearea unui mediu unde personalitățile potente financiar și politic își împart influența). Acest eveniment se organizează an de an, indiferent de succesul de care se bucură, cu încălcarea legii monumentelor, adică cu lipsa avizului de la Direcția Jud. pentru Cultură Cluj pentru gestionarea elementelor de mobilier, aspect confirmat chiar de către aceștia. Ce contează că autoritatea (Min. Culturii) care trebuie să vegheze la conservarea monumentelor istorice asistă din loja centrală anual la abaterile de la lege, atâta timp cât evenimentul dă ocazia etalării ținutelor extravagante și împărțirea unor interese. Doar nu credeți că acest eveniment este organizat pentru public. Câți cetățeni simpli credeți că au reușit să achiziționeze bilete la Balul Operei în decursul anilor?
Legăturile dintre Balul Operei, organizatorii, finanțatorii din umbră și Florin Estefan sunt strâns legate. Acest eveniment a fost mereu un cadru controlat de polii comerciali și de influență ai Clujului (înca de când era organizat de Matei Miko), conducerea Operei Naționale din Cluj-Napoca fiind o poziție mereu importantă pentru ei din această perspectivă.
Probabil nu multă lume cunoaște, dar entitatea care finanțează într-o proporție covârșitoare acest eveniment este Fundația Transilvania Leaders, o organizație care spune că care ca scop dezvoltarea proiectelor pentru dezvoltarea regională a Transilvaniei și adună diverși afaceriști dispuși să susțină anumite activități. Sediul social al acesteia nu este altundeva decât la adresa uneia din firmele lui Ioan Rus, RMB Inter Auto Cluj de pe Calea Turzii nr. 152.
Numele din conducerea acestei fundații nu ne miră deloc, sunt aceleași persoane (Ioan Rus, Vasile Dâncu, Ovidiu Turcu și Daniel Metz mai din umbră) care reapar mereu când investighezi contextul în care Florin Estefan a ajuns managerul operei și care l-au protejat pentru toate nelegalitățile prezentate. De altfel Ioan Rus alături de Vasile Dâncu sunt personajele care mereu au controlat reprezentanții instituțiilor publice și ai organizațiilor politice locale atât de la PSD cât și PNL (care a absorbit PDL) din județul Cluj.
Este totuși greu de crezut că mediul de afaceri, care funcționează după calcule financiare stricte, aruncă pur și simplu cu zeci de mii de euro într-un eveniment fără ca acesta să reîntoarcă în vreun mod investiția. În prezent, fundația este prezidată de Marius Bojiță, fost rector al UMF, implicat într-o anchetă penală care s-a soluționat cu achitare datorită veșnicii probleme a procuraturii românești, durata mare a anchetelor care conduc la prescripției faptelor. Rus și Dâncu l-au plantat strategic pe Bojiță ca imagșine a unui profesor ilustru pentru fundație, doar nu erau să fie ei la vedere. Însă persoana care pune rotițele în mișcare pentru conducătorii din umbră se numește Nistor Cosmin Voicu și deține câteva firme din industria auto, care au și ele sediul tot la adresa firmei lui Ioan Rus. Relevanța lui Nistor Cosmin este importantă pentru că e cadru didactic împreună cu Daniel Metz (persoana care l-a tot ajustat pe Estefan în cariera „științifică” după cum am prezentat în alte articole) la aceeași facultate unde Florin Estefan se tot chinuie să urmeze un doctorat în management de ani buni, fiind și subiectul unui scandal mediatic.
Cheltuieli activitate artistică
Există și suspiciuni asupra modului defectuos în care se gestionează producțiile artistice și anume lipsa unor documente în momentul demarării producției, fapt care presupune ulterior (în timpul producției) modificări numeroase și nejustificate a obiectelor de decor, mobilă costume sau recuzită și implicit duce la creșterea prețului premierei, frecvente situații în care cheltuielile finale ale producțiilor depășesc cu mult și nejustificat valoarea devizului inițial. Premierele executate în regie proprie sau achiziționate în perioada de mandat a domnului Estefan Florin conțin indicii că există practica plăților în avans a bunurilor și serviciilor iar prestația este efectuată ulterior, de multe ori în alt an financiar (cheltuieli în avans cu drepturi de autor, cu achiziționare de bunuri, producție de decoruri, costume, recuzită).
Legat de achiziționarea decorurilor sau producțiilor în integralitate, este interesant dacă Ministerul Culturii își asumă și agreează ca angajamentele contractuale privind aceste bunuri să fie încheiate între un vânzător din străinătate și un ONG (în cadrul cărora instituția publică nu figurează juridic ca asociat sau administrator), fără ca opera să fie parte în aceste raporturi și pentru care angajează frecvent cheltuieli de transport, manipulare, reparații, închiriere, logistică, „consultanță” etc. având în vedere că nu se discută și aprobă nimic la nivel de ordonator de credite. Care este motivul real pentru care achizițiile nu se fac în numele instituției, ce se dorește a rămâne ascuns? Dacă cineva își înființează o asociație unde declară ca scop susținerea producției de artă contemporană, asta înseamnă că muzeele din România vor achiziționa bunuri pentru această asociație doar datorită scopului declarat? Mai există o astfel de situație la vreo instituție culturală?
Se utilizează tot felul de inginerii prin care unii achiziționează, după care fac coproducții, apoi donează etc., un circuit amalgamat unde, la fiecare etapă, se mai evaporă câte o sumă de bani.
Documente tranzacționare producție artistică
O asociație care se revendică un susținător al activității operei clujene, face „combinații” de tipul achiziției de decoruri, costume, recuzită etc. de 49 350 lei, contra unei sume de 60 000 lei (cu acceptul lui Florin Estefan ca semnatar al contractului). Ce reprezintă diferența de 10 650 lei rămasă în conturile asociației? Comision de executare? De intermediere? Poate nici nu ar fi o problemă, dacă ar inclus în mod transparent în contract. Nici nu are rost să mai menționăm că persoana care conduce asociația este strâns legat de Florin Estefan, fiind consilierul acestuia în afaceri, încă din primii ani de mandat, așa cum chiar el a afirmat public. Ceva este extrem de dubios la mijloc și nu e clar de ce aceste tranzacții nu se fac transparent de către instituția publică, fără atâția intermediari obscuri. Dacă asta a fost relativ ușor de descoperit cu privire la o singură producție, ne imaginăm ce este raportat la întreaga activitate a instituției.
Toate acestea au ajuns chiar și la Ministerul Culturii, dar nu a existat niciodată timp pentru verificări.
Masterclassuri organizate „fictiv” în numele Operei Naționale din Cluj-Napoca, pentru a putea deconta cheltuielile din bugetul operei. Este foarte în vogă acum ca fiecare instituție să organizeze propria competiție (concurs) artistică (care include masterclass-uri), de obicei în domeniul în care este format și managerul. Însă ceea ce evidențiază cheltuielile publice ale operei clujene, nu arată și realitatea. Am cercetat și noi participarea la aceste masterclass-uri însă am aflat că nu au fost destinate instituției (cum am descoperit la alte teatre de operă din țară), din contră, au fost un evenimente externe, cu taxe de participare. Chiar și așa, anumite nume din juriul concursului organizat de Estefan i-au oferit contracte în jurii organizate de aceștia în țări din Europa (de ex. Franța dar și altele), deci și în acest domeniu managerii practică schimburile financiare.
Plăți pentru articole de presă lăudabile („cronici”) la spectacolele în care Florin Estefan a participat. Începând din primii ani de management Estefan s-a preocupat de imaginea sa profesională publică. Înțelegând că această funcție va fi o rampă de lansare în cariera lui de bariton acesta s-a pretat și l-a a plăti din bugetul operei pe unii critici muzicali (Oltea Șerban Pârâu, Costin Popa, Mihai Cosma ș.a.) pentru articole, care indiferent de artiștii spectacolului, par să fructifice mereu ocazia de a-l ridica în slăvi pe managerul operei, însă nu ne permitem să suspectăm o lipsă de obiectivitate datorită contractelor oferite de managerul operei. Mai este și interesul că asocierea lui Estefan cu cântăreți de renume (cum ar fi Stephen Costello) să rămână în memoria internetului pe vecie. Acesta este și avantajul de a fi manager, te programezi în spectacole cu câteva vedete (aici Estefan a calculat fiecare ocazie), iar ulterior reiese că ești un grande baritono.
Ce este cu practica asta de a invita un critic oferindu-i onorariu, cazare, transport din bugetul instituției despre care trebuie să scrie? Nu afectează asta imparțialitatea? La acest tip de cronicari s-a referit că vrea să-i susțină Florin Estefan, în interviurile publice, ca reacție la cei care-l critică?
Și un detaliu poate puțin cunoscut este că, atât Oltea Șerban Pârâu cât și Costin Popa au fost subiectul unor hotărâri judecătorești controversate, prima având chiar o condamnare penală, iar ambii protagoniști ai unui concurs de management trunchiat în 2012 pentru Opera Națională din București, după cum a fost dovedit de Curtea de Apel București, definitiv și irevocabil.
https://www.cimec.ro/Muzica/Cronici/CostinPopa470.html
Așa cum afirmă destule persoane din domeniu, Florin Estefan nu a inovat nimic la Opera din Cluj-Napoca, dacă privim în ansamblu, se poate observa că toate lucrurile cu care se mândrește ca fiind un succes pentru operă au fost copiate de undeva. Acest Opera talks este preluat de la Budapesta, marketingul, PR-ul, brandingul sunt o chestiune inerentă a secolului în care trăim (pagini de FB, canale youtube și apariții în presa plătită are toată lumea), și nici măcar conceptul de Opera Aperta nu-i aparține, acesta fiind inventat cu 2 mandate înainte, de Rareș Trifan și dezvoltat de Marius Vlad Budoiu.
Deși, de-a lungul timpului s-au semnalat astfel de probleme, niciodată miniștrii nu au fost interesați de analizarea lor în profunzime, părând mai degrabă complici în acoperirea unoir manageri, care se laudă mai mereu că miniștrii le confirmă dacă le mai acordă sau nu mandate, cu mult înaintea concursurilor/evaluărilor. Așa funcționează sistemul de management. Comisiile de evaluare, performanța, rapoartele de activitate, auditul, sunt doar ambalajul pentru ochiul prostului, care din păcate este artistul și cetățeanul. Ce părere ar avea publicul, poza de mai jos ilustrează un ministru, o autoritate de control, imparțială, interesată de bunul mers al culturii? Sau o gașcă care privește cu superioritate pe cei care contribuie la bugetele pe care acești „tovarăși” le administrează fără niciun fel de răspundere?
Așadar, raportându-ne și la cazurile la care am făcut referire la începuturile investigațiilor, survin întrebările: de ce nu intervin miniștrii culturii să aprindă lumina, măcar o aparentă lumină în noianul de nereguli? Or fi chiar toate doar fabulații? Și dacă este așa de ce nu demontează ministerul anchetele presei? N-ar avea oare fundamentarea necesară??
În încheiere rămâne o enigmă de interes public (că pe surse știm că așa este): dacă practicile prezentate se desfășoară chiar la nivelul tuturor instituțiilor culturale și de către mai toți managerii de teatre din România (chiar dacă nu ar fi așa, imaginea generală a managerului cultural român nu arată prea pozitiv)? Iar autoritățile române sunt de acord cu ele, mai ales când se vorbește atât de aprins despre combaterea corupției, apartenența europeană, valori occidentale, democrație, etc.? Să ne întrebăm ce se întâmplă dincolo de ușile acelor instituții de cultură și de ce nimeni nu vorbește despre asta?
În fața acestui munte de dovezi, de documente care strigă „abuz” și de mărturii care descriu un jaf sistematic, întrebarea care rămâne nu este despre moralitatea manageruluim aceasta a fost demult clarificată, ci despre absența statului. Unde este Curtea de Conturi a României? Cum pot trece aceste cifre amețitoare, aceste chirii compensate și studii inutile de vigilența celor care ar trebui să păzească banul public?
Unde este Parchetul? Există în acest dosar elemente care depășesc simpla incompetență administrativă și intră în sfera penală a deturnării de fonduri și a abuzului în serviciu. Este sfâșietor să vezi cum arta este folosită ca paravan pentru interesele unor „tovarăși” de influență, în timp ce instituțiile care ar trebui să facă lumină aleg să tacă. Cine va avea curajul să pună capăt acestui „poker” pe seama culturii naționale? Cine va răspunde în fața artiștilor umiliți de condițiile de muncă și în fața cetățeanului a cărui încredere a fost trădată?
Este timpul ca instituțiile de forță să își onoreze misiunea. Curtea de Conturi și Parchetul au obligația morală și legală de a descinde dincolo de covorul roșu al biroului managerial și de a analiza fiecare factură, fiecare contract cu ONG-uri paravan și fiecare studiu de fezabilitate fantomă. Nu putem pretinde că suntem un stat european, bazat pe valori și transparență, atâta timp cât sub ochii noștri cultura este lăsată pradă unor „lăcuste” instituționale.
Lumina trebuie aprinsă acum, înainte ca prejudiciul să devină iremediabil. Fără o intervenție fermă a organelor de control, tot ce rămâne este cenușa unei instituții de elită, sacrificată pe altarul vanității și al intereselor de grup. Justiția nu trebuie să fie doar o lozincă strigată la Balul Operei, ci o realitate care să restabilească demnitatea actului cultural în inima Transilvaniei. Sperăm ca, în al doisprezecelea ceas, legea să redevină egală pentru toți, chiar și pentru cei care s-au crezut, timp de un deceniu, deasupra ei.
