În ultimul deceniu, puține nume au crescut atât de rapid în economia românească precum Augustin Oancea. Fondatorul grupului Tinmar a construit unul dintre cele mai mari imperii private din sectorul energetic, cu afaceri care au depășit miliarde de euro anual, contracte strategice cu instituții publice și o influență economică care se întinde din zona furnizării de energie până la petrol, regenerabile, imobiliare și investiții externe.
În paralel însă cu această expansiune, în jurul grupului au început să apară întrebări din ce în ce mai serioase privind modul în care anumite companii au operat în perioada crizei energetice și în timpul mecanismului de plafonare-compensare suportat din bugetul public. Procurorii au investigat suspiciuni privind tranzacții intragrup, posibila majorare artificială a costurilor energiei și obținerea unor decontări mai mari de la stat.
Oancea pare a fi ultimul dintre băieții deștepți din energie, care și-a început activitatea în epoca Buzoianu și Energy Holding, care a supraviețuit și care a diversificat schemele de căpușare a bugetului și a consumatorilor finali.
În orice stat funcțional, astfel de suspiciuni ar genera automat o dezbatere majoră despre capacitatea instituțiilor de control de a identifica la timp mecanismele prin care bani publici ar putea fi „redirecționați” prin structuri comerciale complexe.
Dar cazul Tinmar ridică o întrebare suplimentară. Nu doar dacă au existat nereguli. Ci dacă instituțiile statului au reacționat suficient de repede, suficient de ferm și suficient de transparent atunci când au apărut primele semnale de alarmă.
IMPERIUL CARE A CRESCUT ÎN TIMPUL CRIZEI
În perioada în care întreaga Europă era lovită de explozia prețurilor la energie, grupul Tinmar devenea unul dintre cei mai importanți actori ai pieței românești. Companii precum Tinmar Energy, Tinmar Ind, Get Oil, Lord Energy și alte entități afiliate au ajuns să gestioneze volume uriașe de energie și contracte de sute de milioane de euro.
Pe hârtie, succesul este explicabil. Criza energetică a creat oportunități enorme pentru traderii și furnizorii capabili să gestioneze volume mari și să opereze rapid pe piețele angro. Însă exact această perioadă a devenit și centrul suspiciunilor investigate ulterior de procurori.
Pentru că aceeași criză care a produs profituri excepționale a fost și perioada în care statul român a început să compenseze diferențele dintre prețurile reale și cele plafonate suportate de populație. Practic, pentru prima dată, miliarde de lei din bugetul public au început să circule prin mecanisme comerciale extrem de complexe.
Iar atunci când bani publici intră într-un sistem opac, întrebările devin inevitabile.
TRANZACȚIILE INTRAGRUP
Potrivit informațiilor publicate în cadrul investigațiilor oficiale, procurorii au analizat un mecanism în care energia era tranzacționată succesiv între companii afiliate.
Ipoteza urmărită este simplă. O companie cumpăra energie, o revinde către altă companie din grup, care l-a rândul ei o revindea unor companii externe, fiind reimportată la prețuri extrem de mari în România și vândută consumatorilor finali la preț plafonat de statul român. Astfel compania care importa în final energia și o vindea urma să recupereze de la statul român miliarde lei.
Cei care au suportat, în mod real, costurile acestor suveici și inginerii financiare sunt contribuabilii români și clienții finali, chiar dacă statul român „subvenționa” aceste prețuri.
Întrebarea-cheie pe care trebuie să o clarifice autoritățile române este dacă aceste tranzacții intragrup și prin procesul de export – import, aveau o justificare economică reală sau dacă rolul lor principal era creșterea artificială a costului declarat.
SOLPRIM ȘI ANOMALIILE CARE AR FI TREBUIT SĂ APRINDĂ ALARMELE
Unul dintre cele mai interesante episoade este cel al companiei Solprim.
Datele financiare publice au arătat o creștere spectaculoasă a cifrei de afaceri și a profitului într-un interval foarte scurt.
Mai mult decât atât, compania figura cu un număr extrem de redus de angajați raportat la dimensiunea operațiunilor.
Acest lucru reprezintă exact genul de situație care, în mod normal, atrage atenția inspectorilor fiscali și a structurilor de prevenire a spălării banilor.
Întrebarea legitimă este următoarea:
- Câte controale au fost efectuate asupra acestor fluxuri financiare?
- Câte dintre ele au urmărit efectiv traseul complet al banilor?
- Câte controale s-au limitat la verificări formale ale documentelor prezentate de companii?
Atunci când o firmă ajunge să ruleze sute de milioane de lei într-un timp foarte scurt, interesul autorităților ar trebui să fie automat proporțional cu amploarea operațiunilor. Atunci când domeniul în care se întâmplă acest fenomen este într-un domeniu subvenționat de stat, cu atât mai mult lucrurile trebuie analizate complex și verificate pe tot lanțul financiar integrat.
AMENDA-RECORD ȘI PARADOXUL ANRE
În 2024, ANRE a aplicat unele dintre cele mai mari sancțiuni din istoria pieței energetice. Autoritatea a invocat existența unor tranzacții susceptibile să afecteze integritatea pieței. Valoarea amenzilor a fost uriașă.
Dar aici apare primul mare paradox și autoritățile române trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
- Dacă problemele identificate erau atât de grave încât justificau sancțiuni istorice, de ce efectul concret asupra pieței a fost atât de redus?
- De ce publicul nu a primit explicații detaliate privind impactul acestor tranzacții asupra consumatorului final?
- De ce ANRE nu a organizat o prezentare publică amplă privind modul în care ar fi fost afectată piața?
Și mai ales:
- Dacă statul suspecta mecanisme capabile să distorsioneze costul energiei, de ce reacția instituțională a rămas predominant tehnică și birocratică?
- De ce ANRE este suspectată că a ales o strategie juridică greșită în cazul contestării amenzilor aplicate și s-au depus plângeri penale la DNA și DIICOT din cadrul autorității pe aceste spețe?
Aceste întrebări privesc direct responsabilitatea statului român și a autorităților care au obligația de a proteja integritatea pieței energetice, siguranța energetică a statului și să protejeze consumatorii în fața acțiunilor speculative și a unor creșteri de prețuri nejustificate.
ANAF ȘI DOSARELE CARE PAR SĂ DISPARĂ ÎN BIROCRAȚIE
Un alt element care ridică semne de întrebare este traseul controalelor fiscale.
De-a lungul anilor au apărut informații privind verificări ale relațiilor comerciale dintre companii din grup. Au existat investigații jurnalistice care au indicat existența unor rapoarte și analize fiscale complexe. Cu toate acestea, efectele acestor controale au fost limitate.
- Nu au existat explicații detaliate.
- Nu au existat prezentări publice ale concluziilor.
- Nu au existat clarificări complete privind măsurile dispuse.
De aici apare o întrebare legitimă:
Au fost toate concluziile făcute publice?
Sau anumite investigații fiscale s-au pierdut într-un labirint administrativ pe care publicul nu îl poate vedea?
ANAF are obligația nu doar să controleze ci și să demonstreze că verificările sale sunt complete și independente.
PUTERE ECONOMICĂ SAU INFLUENȚĂ INSTITUȚIONALĂ?
Există suspiciuni rezonabile care demonstrează că Augustin Oancea controlează procurori, judecători, inspectori ANAF sau conducerea ANRE și că acest „băiat deștept din energie” este beneficiarul unei rețele de influență care să-i permită să depășească controalele, sancțiunile, regulile și legile.
Există însă o întrebare pe care orice jurnalist de investigație este obligat să o formuleze atunci când observă același tipar repetat.
Cum se explică faptul că marile grupuri economice din energie reușesc adesea să navigheze ani întregi prin anchete, controale și litigii fără consecințe definitive rapide? Este vorba doar despre complexitatea dosarelor? Despre lipsa de resurse a instituțiilor? Despre legislație insuficientă? Sau există mecanisme informale de influență pe care statul nu reușește să le controleze?
Aceste întrebări nu îl vizează doar pe Augustin Oancea.
Ele privesc întregul sistem energetic românesc și faptul că, în ciuda unor capacități de producție constante și de dimensiuni considerabile, energia în România are unul dintre cele mai mari prețuri din Europa.
JUSTIȚIA ȘI TESTUL MARILOR DOSARE ECONOMICE
Marile dosare economice au o caracteristică comună. Sunt extrem de greu de investigat generând de cele mai multe ori fluxuri financiare internaționale prin companii offshore cu structuri corporative complexe și contracte comerciale tehnice.
Expertizarea acestor fenomene intragrup este costisitoare și necesită de cele mai multe ori comisii rogatorii, investigații complexe, dar mai ales o protecție solidă în fața influențelor, a banilor și a relațiilor celor care generează aceste fenomene,
Dar tocmai de aceea statul este obligat să demonstreze că poate merge până la capăt.
În cazul Tinmar, întrebarea esențială este simplă.
Vor reuși instituțiile să urmărească banii? Să demonstreze că specula intragrup a prejudiciat statul român și cetățenii români?
Sau cazul va rămâne încă un episod în care publicul află despre percheziții, prejudicii estimate și anchete spectaculoase, fără să primească vreodată o concluzie clară?
CONTRACTELE CU STATUL
În timp ce investigațiile erau în desfășurare atât la nivelul ANRE, ANAF dar și DNA și DIICOT, companiile grupului au rămas prezente în zona contractelor publice.
Acesta este unul dintre cele mai controversate aspecte. Nu pentru că existența unei anchete ar trebui să excludă automat o companie din contractele publice, ci pentru că publicul are dreptul să înțeleagă cum gestionează statul acest risc. Există evaluări suplimentare? Există monitorizare specială? Există mecanisme prin care instituțiile verifică suplimentar companiile aflate în centrul unor investigații majore?
Sau contractele continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Aceste întrebări trebuie adresate direct instituțiilor care au semnat și continuă să semneze astfel de contracte.
ÎNTREBĂRILE LA CARE ANRE, ANAF, DNA ȘI DIICOT TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ
- Când au apărut primele suspiciuni privind tranzacțiile intragrup?
- Câte controale au fost efectuate înainte de deschiderea dosarelor?
- Ce este impactul estimat asupra bugetului statului român?
- Care este impactul estimat asupra consumatorului final?
- A existat o influență asupra costului real al energiei?
- Au fost identificate vulnerabilități legislative?
- Au fost propuse modificări pentru prevenirea repetării unor astfel de mecanisme?
Și poate cea mai importantă întrebare:
Cum explică instituțiile faptul că investigațiile privind unele dintre cele mai mari fluxuri financiare din piața energiei au apărut public abia după ce sistemul de compensare consumase deja sume uriașe din bugetul public?
Epilogul din Dubai: Peste 100 de milioane de euro din suferința românilor, ascunse în paradisul imobiliar al emiratelor
Dimensiunea reală a devalizării se vede cel mai bine de la ferestrele celor aproximativ 200 de proprietăți de lux deținute de Augustin Oancea în Dubai, un portofoliu imobiliar faraonic estimat la peste 100 de milioane de euro. Dezvăluirile care arată că ședințele acționarilor Tinmar se țineau în cartierele exclusiviste din Jumeirah, unde Oancea și-a stabilit și rezidența, nu reprezintă doar o aroganță corporatistă, ci miza unei operațiuni de externalizare masivă a capitalului românesc.
O adresă din cartierul Jumeirah First din Dubai era și domiciliul declarat de Oancea într-un document postat la finalul lui 2024 pe site-ul uneia dintre societățile la care este acționar – Solprim. Conform unui document publicat în Monitorul Oficial partea a IV-a, tot în Dubai s-a ținut, pe 28 martie 2025, o ședință a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății Tinmar Energy SA, cea mai importantă firmă din grup.
În timp ce avocații grupului invocă legalitatea investițiilor și anularea deciziilor fiscale, întrebările legitime refuză să dispară:
- Cât din această avere fabuloasă ascunsă în emirat provine direct din compensațiile de miliarde plătite de statul român din buzunarele contribuabililor?
- De ce autoritățile fiscale nu au finalizat nicio investigație privind proveniența reală a acestor fonduri uriașe exportate în paradisuri fiscale greu accesibile?
Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de sumbru. Instituțiile statului român – de la ANAF și ANRE până la DNA și DIICOT – au abandonat de mult interesul public. Cazul Tinmar este proba supremă că statul român a încetat să mai funcționeze ca un protector al cetățenilor săi, transformându-se într-un instrument de validare, îmbogățire și protecție pentru o mână de oligarhi care controlează destinele energetice și financiare ale unei națiuni întregi.
